Cum se practică dezinformarea, în viziunea unui expert în domeniu

Pentru a ilustra principalele modalități de dezinformare, vom recurge la prezentarea sugestivă realizată de scriitorul francez (de origine rusă) Vladimir Volkoff, în celebra sa lucrare „Tratat de dezinformare”. Volkoff a trăit în Franța și în SUA, unde a predat literatura franceză și rusă. Este autor al mai multor romane bine primite de public și de critici. În timpul războiului algerian a fost ofițer de contrainformații în armata franceză și, poate de aceea, unele dintre scrierile sale literare au ca eroi agenți secreți, iar temele abordate sunt puterea, manipularea, influențarea și, nu în ultimul rând, dezinformarea. A mai scris biografii istorice și piese de teatru, dar cele mai apreciate lucrări ale sale nu sunt cele literare, ci studiile și eseurile de sociologie politică. Volkoff este celebru în special datorită cărților sale despre dezinformare, extrem de bine documentate, de pertinente și de revelatoare și scrise într-un mod pe cât de limpede, pe atât de sugestiv. Umorul său mușcător și inteligența sclipitoare îl scot în evidență în rândul autorilor care au abordat acest domeniu și care, în marea lor majoritate, par să fie copleșiți și molipsiți de specificul obscur al dezinformării și scriu despre ea într-un mod abscons și greu de priceput. Volkoff nu are tabu-uri, se exprimă clar și la obiect și, pentru că apreciem atât informațiile pe care ni le oferă, dar și stilul său „spumos”, îi dăm cuvântul.

„Procedurile cele mai uzitate în procesul dezinformării, fără a fi prea sofisticate, sunt în schimb extrem de eficace. Într-o enumerare succintă, ele sunt:

• negarea evenimentului;
 • inversarea faptelor;
• amestecul de adevăr și minciună;
• modificarea motivului;
• schimbarea circumstanțelor;
• estomparea;
• camuflajul;
• interpretarea;
• generalizarea;
• ilustrarea;
• împărțirea responsabilității sau plasarea ei doar pe seama uneia dintre părți ș.a.m.d.

Toate aceste „trucuri”, care exploatează abil toate slăbiciunile umane, vanitățile individului și prejudecățile sociale, constituie esența practică a mecanismelor de funcționare a dezinformării și a efectelor ei, care ar putea fi comparate cu un bulgăre de zăpadă ce se rostogolește din vârful muntelui și devine uriaș atunci când ajunge la poalele muntelui, sau cu acțiunea perversului îndemn: „calomniază, calomniază că până la urmă tot rămâne ceva!”.

Prin urmare, trucajele și mistificările posibile ale informației (sau, cel puțin, cele care sunt cunoscute la ora actuală) permit ca un același fapt să fie prezentat în mai multe moduri diferite: el poate fi afirmat, negat, trecut sub tăcere, amplificat, diminuat, aprobat, dezaprobat etc.

Spre exemplu, ne putem imagina următorul fapt: domnul Dupont a bătut-o pe doamna Dupont. Să zicem că misiunea noastră, ca dezinformatori, este aceea de a-l exonera pe domnul Dupont în ochii opiniei publice. În acest sens, se disting, de regulă, douăsprezece moduri profesioniste de a face acest lucru:

1. Negarea faptelor

Dacă suntem siguri că publicul nu are nicio modalitate de a afla ce s-a întâmplat în realitate între soții Dupont, putem pur și simplu să negăm faptele: „Domnul Dupont”, vom spune noi, „NU a bătut-o pe doamna Dupont.” Totuși, dacă ne-a fost încredințată misiunea de a-l disculpa pe domnul Dupont, înseamnă că, probabil, publicul este deja la curent (măcar într-un mod vag) cu vreo scenă de familie din casa Dupont. Negarea nu se practică, așadar, decât atunci când tema dezinformării este dincolo de posibilitățile publicului de a-i cunoaște realitatea. Din acest motiv, în locul negării faptelor, dezinformatorul va prefera:

2. Inversarea faptelor

Dacă aceasta este metoda pe care o alegem, vom declara pur și simplu, susținând sus și tare, că, „de fapt, Doamna Dupont a fost cea care l-a bătut pe domnul Dupont.” Acest lucru justifică oarecum scena casnică despre care publicul a prins de veste, îl dezvinovățește complet pe domnul Dupont și, într-o epocă moralizatoare și „victimofilă”, îl face cu atât mai simpatic, cu cât varianta respectivă inspiră antipatie față de doamna Dupont. Este însă evident că manipulatorii nu recurg decât rareori la metode atât de extreme (negarea faptelor sau inversarea lor). De regulă, ei preferă amestecul între adevăr și minciună.

3. Amestecul de adevăr și minciună

Rămânând în perspectiva în care publicul este mai mult sau mai puțin la curent cu incidentele (și deci ar fi nechibzuit să-l mințim în proporție de sută la sută), putem amesteca în mod savant realitatea cu falsul. De exemplu, nu vom nega că domnul Dupont a lovit-o pe doamna Dupont, dar vom putea spune că ea a început. Ceea ce ne aduce la tema agresiunii – foarte folosită în dezinformare: Cine pe cine a agresat? (Agresatul beneficiind, în concepția actuală, de toate drepturile.)

4. Modificarea motivului

La prima vedere, dacă aflăm că domnul Dupont a bătut-o pe doamna Dupont, vom considera că a vrut s-o facă să sufere și că e un om foarte rău. Dar, dacă presupunem că a fost vorba de o flagelare erotică, iar doamna Dupont (care, vom spune noi, este în realitate o perversă cu puternice tendințe masochiste) l-a rugat îndelung, înainte ca el să se hotărască s-o satisfacă? În acest caz, totul se modifică, deși faptele rămân aceleași (a bătut-o). Însă nimeni nu îl va mai învinui pentru aceasta; dimpotrivă, dacă nu ar fi bătut-o, el ar fi putut fi acuzat de sadism, de misoginie, de a nu fi destul de sensibil față de nevoile erotice ale soției lui ori față de drepturile femeii în general etc. Prin urmare, contrar părerilor lui Stalin, faptele nu sunt chiar atât de încăpățânate: în mâinile unui dezinformator priceput, ele devin maleabile aproape la nesfârșit.

5. Modificarea circumstanțelor

Având în vedere că raportul de forțe dintre domnul și doamna Dupont nu este cunoscut, putem să declarăm că doamna Dupont cântărește o sută de kilograme, iar domnul Dupont doar cincizeci și în consecință să tratăm incidentul pe un ton glumeț. N-a izbucnit oare doamna Dupont în râs atunci când domnul Dupont s-a supărat pe ea? Această modificare a proporțiilor dintre forțele prezente într-o anumită situație este o formulă foarte curentă. Se poate ascunde, de exemplu, faptul că armata A este echipată mai modern decât armata B, dar se insistă din greu asupra superiorității numerice – adevărată sau falsă – a armatei B etc.

Toate celelalte împrejurări pot fi modificate de asemenea. Domnul Dupont are cumva obiceiul de a-și bate soția sau pur si simplu a cedat, bietul de el, unui moment de tensiune pentru care ea era de fapt vinovată? Nu cumva tocmai aflase, de exemplu, că-l înșelase cu cel mai bun prieten al său? Sau poate că era, sărmanul, supărat și nervos pentru că în aceeași dimineață își pierduse slujba? Ori trebuie să-i iertăm acest gest pentru că a avut o copilărie grea, la orfelinat? Exact la fel stau lucrurile și în politică: deloc întâmplător, presa mondială a încercat să creeze impresia că Saddam Hussein ar avea „a patra armată din lume” (ori că avea depozite de gaze de luptă – care nu au fost găsite nici până în ziua de azi!), iar acum auzim spunându-se că a cincea armată din lume îi aparține Coreei de Nord.

6. Estomparea

Acest procedeu constă în a „îneca” faptul respectiv într-o masă de alte fapte care nu au nicio legătură cu el și, dacă este posibil, mult mai apte de a suscita interesul publicului. Dacă, de exemplu, domnul Dupont este un mare fotbalist (ori un actor celebru etc), faptul că a bătut-o sau nu pe doamna Dupont are mari șanse să se estompeze în ochii publicului. De exemplu, atunci când președintele unei țări face intense pregătiri pentru un război „virtuos și democratic”, conflictele și aventurile lui personale trec în planul secund (cazul Bill Clinton – Monica Lewinski de exemplu). De asemeni, supra-informarea deliberată este tot o formă de estompare.

7. Camuflajul

Camuflajul este o variantă a estompării. În acest caz, dezinformatorul va povesti în cele mai mici detalii cearta dintre domnul și doamna Dupont, atribuindu-i-se însă domnului Dupont rolul pozitiv, și se va trece foarte ușor peste loviturile date de el soției prin formule de genul: „Nu este exclus ca în cele din urmă cei doi soți să fi ajuns la păruială” sau: „Discuția a putut lua, într-un anumit moment, o formă fizică, dar atitudinea doamnei Dupont tot incalificabilă rămâne” etc.

Această tehnică a fost folosită spre exemplu în timpul războiului din Cecenia, când nu se punea accentul decât pe cruzimile rușilor, câtă vreme actele teroriste ale cecenilor erau camuflate. O
metodă asemănătoare a acționat
în favoarea Statelor Unite, cu
ocazia invaziei din Panama:
activitățile reprobabile ale
președintelui Noriega au făcut să
se dea uitării faptul că americanii
invadaseră, fără declarație de
război, un stat independent,
ucigând cinci sute șaisprezece
panamezi (cifră oficială) sau
vreo șapte mii (cifră neoficială).
Aceeași tehnică, aplicată sârbilor
și kosovarilor în 1998, a făcut
ca rebeliunea kosovară să fie
trecută sub tăcere, iar represiunea
sârbească, scoasă în evidență.

8. Interpretarea

Fără a fi negate, modificate, estompate sau camuflate, faptele se pot prezenta și comenta într-un mod favorabil sau nefavorabil. Disputele, talk- show-urile, dezbaterile interminabile etc., permit să se declanșeze emoții pozitive sau negative, la alegere, cu privire la faptele dezbătute. Se poate, de pildă, pronunța un rechizitoriu contra domnului Dupont, numindu-l brută, sau se poate pronunța o pledoarie în favoarea lui, declarându-l impulsiv. Se mai poate spune și că, în cazul de față, acțiunea lui a fost aproape justificată, pentru că doamna Dupont tocmai făcuse o criză de nervi, aceea fiind singura cale de a o calma, iar domnul Dupont, cunoscut pentru firea lui blândă, a trebuit să-și asume neplăcuta sarcină de a o lovi, fiind apoi chiar și mai nefericit decât ea, după care și-au prezentat cu siguranță scuze unul altuia și s-au împăcat unul în brațele celuilalt: a fi căsătorit înseamnă, nu-i așa, a ști să-ți asumi responsabilitatea, oricât de dezagreabilă ar putea fi aceasta, câteodată, pentru celălalt.

Interpretarea evenimentelor sub formă de comentarii este rolul care le revine editorialiștilor din presa scrisă, vorbită sau televizată – iar aceștia, desigur, se avântă să prezinte în lumina propriilor lor idei tot ceea ce se petrece în lume. Un editorialist poate fi și un dezinformator; cel mai adesea însă, el însuși este dezinformat dar, după ce a adoptat o poziție asupra unei anumite conjuncturi, se va strădui în mod firesc să demonstreze că a avut dreptate, să nu dezvăluie decât incidentele care îi confirmă punctul de vedere și să le comenteze în acest sens. El va ajunge în felul acesta cu ușurință la dezinformare, fără ca măcar să fi procedat cu rea voință.

9. Generalizarea

Unul dintre procedeele care permit să se diminueze responsabilitatea domnului Dupont constă în a demonstra că nu e singurul în acea situație, că există nenumărați bărbați care își bat nevestele, că în anumite civilizații acest lucru e considerat indispensabil, ba chiar că femeile puțin cam primitive pot chiar să vadă în aceste tratamente rele o dovadă de dragoste („dacă nu mă bate, nu mă iubește”, spune de exemplu un proverb rus).

La fel se ajunge, de exemplu, ca într-un război civil să fie scuzate atrocitățile unei părți beligerante: „E regretabil, dar așa s-a procedat dintotdeauna” (condamnându-le, evident, pe ale celeilalte părți, care vor fi prezentate ca fiind ieșite din comun). Același lucru e valabil și pentru o invazie care se dorește a fi scuzată („Chiar și grecii…” sau „Chiar și egiptenii…” etc.) – câtă vreme, în cazul unei invazii căreia i se dorește condamnarea, nu se va face referire nici la greci și nici la egipteni, ci numai la „drepturile omului” sau la „drepturile popoarelor de a-și hotărî singure soarta”.

10. Ilustrarea

În acest caz se poate trece de la particular (conduita domnului Dupont), la general (comportamentul multor soți). Se mai poate porni, cu rezultate asemănătoare, de la general, pentru a ajunge la particular, considerat ca o ilustrare a unei reguli universale. Astfel, în loc de a începe cu conduita domnului Dupont, se vor pronunța mai întâi câteva generalități asupra conduitei soților pentru a ajunge la o ilustrare a acesteia: comportamentul domnului Dupont. De exemplu, se va profita de aceasta pentru a demonstra că, în comparație cu alți soți, domnul Dupont a dat dovadă de multă moderație: la urma urmei, doamna Dupont nici n-a murit și nici nu a fost internată în spital, din câte știm.

De obicei, în cazul unei manifestații politice, așa se vor justifica (prin intermediul dezinformării) vandalismele și prădăciunile: „Aceste excese nu sunt decât o ilustrare destul de banală a ceea ce se poate întâmpla foarte ușor în asemenea împrejurări. De altfel, ar fi putut să fie și mai rău: n-au făcut decât să jefuiască magazine și să dea foc câtorva mașini, n-au omorât pe nimeni.” Sau „n-a murit decât un singur om”.

11. Procedeul „părți inegale”

În cadrul acestui procedeu de dezinformare, acuzației la adresa domnului Dupont i se va acorda un singur minut de emisie televizată sau o notă de subsol într-o pagină de ziar; în schimb, meritele lui vor fi proslăvite timp de o oră sau pe o pagină întreagă a aceluiași ziar. Această inegalitate ajunge uneori până la proporția de sută la sută. De exemplu, presa mondială nu a oferit niciodată și punctul de vedere al președintelui Noriega, în conflictul americano-panamez. În paralel, apărătorii doamnei Dupont vor fi lăsați să se exprime cât mai pe scurt posibil. Li se vor întrerupe intervențiile, li se vor trunchia articolele, dar li se va menține participarea la dezbatere, pentru a da senzația de imparțialitate, în timp ce se va face cât mai mult zgomot posibil în jurul domnului Dupont. În dezinformare, cantitatea joacă un rol esențial. Să presupunem că un ziar publică scrisori ale cititorilor asupra problemei: ziarul poate să fi primit o mie de scrisori favorabile doamnei Dupont, dar el nu va publica decât una; în schimb, dacă a primit zece scrisori în sprijinul domnului Dupont, le va publica pe toate.

12. Procedeul „părți egale”

Procedeul „părților egale” se practică mai ales în ultima fază a unei operațiuni de dezinformare, atunci când opinia publică a devenit deja majoritar favorabilă tezei dezinformatorului și trebuie să se ia atitudine pentru a obține o cvasiunanimitate, mizând acum pe instinctul gregar.

Să reluăm exemplul cu corespondența din partea cititorilor. Dorindu- se „obiectiv”, ziarul va anunța că rezervă același număr de rânduri atât acuzării, cât și apărării. El va publica însă cele mai prost întocmite scrisori acuzatoare, cele mai pline de ură, cele provenind de la personaje care pot deveni cu ușurință antipatice în ochii publicului și, dimpotrivă, cele mai convingătoare scrisori apărătoare, trimise de personaje simpatice.”

(Fragment din lucrarea „Tratat de dezinformare” de Vladimir Volkoff, apărută la Editura Antet, 2009)

***

Acest exemplu, al cărui rol este de a înțelege cât de ușor se poate altera realitatea printr-o prezentare abilă, este caracterizat de un context familial restrâns și de fapte anecdotice. Aceleași metode se aplică însă la subiecte mult mai serioase și la un cadru care se poate extinde la nivelul unei națiuni sau la nivel planetar. Dezinformarea este, în realitate, instituționalizată, iar scopurile pe care le urmărește merg cu mult dincolo de percepția obișnuită a cetățeanului de rând.