După un proces foarte lung ce a durat 17 ani, cu greu, până la urmă adevărul cel adevărat a învins, iar eforturile îndârjite ale Parchetului de a condamna cu orice preț, dar pe nedrept un grup de practicanți yoga au eșuat în mod lamentabil.

Nevinovăția practicanților yoga ce au fost acuzați pe nedrept este acum evidentă.

Abuzurile imense, repetate ale statului român împotriva lui Gregorian Bivolaru au început încă din anii ’70, ”vina” de neiertat a acestuia fiind că practica entuziast yoga, că se preocupa de spiritualitate, că ”îndrăznea” să colecționeze multe cărți pe teme spirituale și că făcea eforturi să studieze lucrări rare din fondurile secrete ale bibliotecilor. Perchezițiile dese, abuzive, confiscările ilegale, amenințările voalate, arestările, interogatoriile nesfârșite, hărțuirile și supravegherea permanentă, bătăile, tortura, condamnările aberante și nedrepte, detenția cu lanțuri groase la picioare, internarea forțată într-un sinistru spital psihiatric arhicunoscut (de la Poiana Mare) ce era utilizat pentru exterminarea pe șest a oponenților regimului comunist – toate acestea făceau atunci parte din arsenalul statului totalitar (și au fost demascate ulterior).

Abuzurile uluitoare, șocante ale statului român (așa-zis  ”democratic”) împotriva Școlii de yoga MISA au început încă din anii ’90, iar apoi au luat amploare. Metodele folosite păreau a fi diferite, dar oamenii (de fapt cozile de topor) din spatele acestora erau cam aceiași, sau de fapt erau formați în ”sinistra tradiție” a Securității comuniste. Atât Gregorian Bivolaru, cât și foarte mulți cursanți ai Școlii de yoga MISA au fost apoi permanent, din anul 1990 până în prezent, sub supravegherea neîncetată a serviciilor secrete (mai ales SRI), care este cert că s-au convins deja de multă vreme că la MISA nu se petrece nimic care să contravină legilor în vigoare sau care să pună zice-se în pericol ”SIGURANȚA STATULUI”. Acesta a fost de fapt motivul pentru care între anii 2000 și 2003 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a decis pe bună dreptate neînceperea urmăririi penale în cazul unor stranii acuzații privind așa-zise infracțiuni contra siguranței naționale. Dar în realitate mai ales dezvăluirile ce au fost făcute de Gregorian Bivolaru privind acțiunile insidioase, malefice ale sectei satanice a masoneriei l-au făcut să fie considerat indezirabil pe profesorul de yoga, și iată că astfel pârghiile oculte ale puterii din culise a francmasoneriei s-au pus în mișcare atât pentru a-l reduce la tăcere pe Gregorian Bivolaru, cât și pentru a se încerca desființarea celei mai mari școli de yoga din Europa, care numără peste 40.000 de cursanți și simpatizanți.

Apogeul șocant, năucitor al abuzurilor împotriva practicanților yoga și a lui Gregorian Bivolaru l-au reprezentat perchezițiile dezlănțuite cu furie și în mare forță ce au avut loc la data de 18 martie 2004, la care au participat peste 130 de ”oameni ai legii” (care în realitate au reprezentat FĂRĂDELEGEA), ce erau mascați și nemascați (la vremea aceea masca actuală și în fond ridicolă nefiind obligatorie), unii dintre aceștia fiind chiar specializați în lupta împotriva terorismului. Perchezițiile brutale care au urmat au reprezentat adevărate acte de vandalism ce au fost transmise uneori în direct pe mai multe posturi de televiziune. Această imensă acțiune polițienească de o mare amploare a fost la început numită chiar de autorități, deloc întâmplător, ”Operațiunea Christ”. Respectiva ”operațiune” a fost imediat urmată de eforturi abil concertate, îndârjite, de diabolizare cu orice preț a practicanților yoga prin intermediul mass-mediei, care a pus în scenă un jalnic și grețos spectacol mediatic în care unii reporterași ce se manifestau fiind ”sufocați” de o sterilă indignare incitau cu insolență oamenii naivi, ușor manipulabili la ură, la violență și chiar la linșaj, răcnind acuzații aberante de crimă organizată, de deținere de droguri sau de trafic de arme. A urmat de asemenea racolarea abilă, vicleană a unor așa-zise ”victime” ce s-au arătat dispuse să dea declarații fals incriminatoare, fie din frică, fie contra unor beneficii materiale substanțiale, fie fiind momite cum că vor putea obține daune financiare uriașe spre a se îmbogăți. A urmat apoi marginalizarea neîncetată și chiar concedierea pripită, abuzivă a unor practicanți yoga ce erau angajați în instituții ale statului. Propaganda plină de ură, aberantă anti-MISA, etichetarea complet arbitrară drept ”sectă”, stigmatizarea furibundă, ridiculizarea exacerbată și defăimarea practicanților yoga nu au încetat câtuși de puțin nici acum, chiar dacă între timp o mulțime de oameni lucizi, inteligenți și cu bun simț au ajuns să înțeleagă că adevărul este cu totul altul.

Este actualmente grăitor că perchezițiile ilegale și violente din 18 martie 2004 au determinat apoi ca CEDO să oblige statul român să plătească victimelor despăgubiri de multe sute de mii de euro. Atunci, în 2004, acele perchiziții exagerate au fost apoi urmate de fabricarea a două așa-zise ”dosare penale” – care în final s-au dovedit ambele a fi o mare rușine pentru justiția din România. Primul dintre acestea l-a vizat pe mentorul spiritual al MISA, Gregorian Bivolaru, ce a fost acuzat pe nedrept într-un dosar în care așa-zisa sa ”victimă” a afirmat constant că declarațiile incriminatoare erau false și i-au fost smulse – prin amenințări – cu forța de parchet, care – culmea fățărniciei – susținea cu tupeu că o ”apără” împotriva voinței sale. În acest dosar fabricat la comanda politică a fostului premier Adrian Năstase, Gregorian Bivolaru a fost totuși achitat atât în primă instanță, cât și în apel, dar cu toate acestea a fost ulterior condamnat în recurs – pe baza acelorași probe și fără a fi fost audiat nici măcar o dată! – într-un mod halucinant de sinistrul ”complet negru” de la Înalta Curte de Casație și Justiție, condus de coruptul judecător Ionuț Matei. Există multe dovezi evidente că în persecutarea lui Gregorian Bivolaru a fost implicat pe șest PSD-ul, cel puțin din anul 2004, precum și că unii procurori erau aceiași ce îl anchetaseră și înainte de 1989 (un exemplu de acest fel a fost sadicul procuror Chaborsky). Derapajele vădite și incoerențele de pe parcursul judecării acestui dosar al rușinii justiției din România au fost și acestea evidente, chiar și pentru cei fără multe cunoștințe de drept penal. Realitatea faptului că Gregorian Bivolaru nu a putut să aibă parte de un proces corect în România și că drepturile sale elementare i-au fost sistematic încălcate a fost de altfel recunoscută de Curtea Supremă suedeză, care în urma propriilor investigații drepte și amănunțite i-a acordat lui Gregorian Bivolaru în 2006 statutul de azilant, statut care se menține chiar și actualmente, în ciuda aparentelor progrese ale sistemului juridic român.

Merită să menționăm un alt aspect semnificativ ce ilustrează îndârjirea autorităților din România împotriva lui Gregorian Bivolaru. Statul român a făcut timp de peste 10 ani eforturi considerabile pentru a-l acuza cu orice preț de așa zise infracțiuni contra siguranței naționale, recurgând inclusiv la interceptări ilegale în acest scop, pentru ca până la urmă acest om să fie condamnat doar pentru niște așa-zise infracțiuni de drept comun, care în ultimă instanță au fost mult mai ușor de ticluit și de ”regizat”. Nu este greu de înțeles că în realitate adevărata intenție a celor care au făcut tot posibilul ca Gregorian Bivolaru să fie condamnat pe nedrept a fost mai ales aceea de a-l reduce la tăcere.

Cel de al doilea dosar ce a fost de asemenea fabricat la comandă politică a avut ca obiect un grup de 21 de practicanți și instructori yoga, printre care se număra și Gregorian Bivolaru. Toți aceștia au fost astfel acuzați în mod aberant de delicte precum traficul de persoane, constituirea unui grup infracțional organizat, sau constituirea unei organizații cu caracter fascist. Rechizitoriul – ce este împănat cu o mulțime de acuzații chixo-comice, care au ținut loc de așa-zise probe – a fost întocmit de procurori din București, dar ulterior procesul a fost strămutat și s-a judecat la Cluj. Parchetul era hotărât să obțină cu orice preț condamnarea celor acuzați și de aceea a decis probabil să îndeplinească o secretă sarcină de partid; s-a venit apoi cu o listă de 12 părți civile și cu nu mai puțin de 120 de martori, care ar fi urmat să convingă instanța cum că practica milenară karma yoga și activitățile de autogospodărire ar fi sinonime cu traficul de persoane, precum și că toți cei acuzați, care erau de fapt niște practicanți convinși ai non-violenței, ar fi urmărit să constituie o organizație cu caracter fascist sau să promoveze ideologia fascistă.

Dincolo de absurdul situației că niciunul dintre acei reclamanți nu s-a considerat câtuși de puțin ”exploatat” sau ”traficat” ori ”aservit” la momentul în care s-ar fi petrecut presupusele fapte, și nici nu a făcut vreo plângere din proprie inițiativă, ci au decis să procedeze astfel abia atunci când procurorii le-au solicitat – după mai mulți ani de când deja părăsiseră cursul de yoga – să ticluiască stranii declarații incriminatoare la adresa așa-zișilor inculpați în acel dosar, o culme a ridicolului a fost faptul că foarte mulți dintre așa-zișii martori pur și simplu nu s-au prezentat niciodată la acest proces. Timp de 9 ani instanța s-a străduit în zadar să audieze acești martori fără succes, iar dintre martorii ce au fost audiați, după cum chiar instanța a constatat cu surprindere, mulți dintre aceștia au dat declarații care dovedeau mai curând nevinovăția acuzaților, decât vinovăția lor. Toate acestea s-au petrecut deși aceia erau totuși niște martori propuși de acuzare! Alți martori care s-au prezentat au declarat că nu știu nimic despre faptele inventate ce erau descrise în dosar; ei au mărturisit că nu au locuit în ashramuri, nu au practicat niciodată karma yoga, nu i-au cunoscut pe acuzați sau pe vreuna din ”părțile vătămate”.  În compensație, un alt martor a dat el singur declarații în care se referă la toate părțile civile și la toți inculpații, cu un limbaj identic cu acela care era deja folosit de procuror la încadrarea faptelor – dovadă extrem de evidentă că acuzațiile sale erau neveridice, ba chiar mincinoase, și că declarațiile respective i-au fost în cea mai mare parte dictate de procuror, mai ales dacă luăm în considerare faptul că respectivul martor, conform propriei sale declarații, fusese deja plecat din țară o mare parte din perioada în care s-ar fi petrecut respectivele fapte (în fond inexistente).

Situația a fost similară și cu așa-zisele ”părți vătămate” – astfel că dintre cele 12 persoane (practic erau membrii a trei familii), de-a lungul primilor 9 ani de proces dintre toate acestea s-au prezentat să dea declarații doar… trei. Semnificativ este și faptul că niciuna dintre așa-zisele părți vătămate nu a adus vreo dovadă concludentă în sprijinul afirmațiilor și acuzațiilor sale. De fapt chiar și rechizitoriul a fost întocmit doar pe baza unor declarații, pline și ele de inadvertențe și contradicții. Lipsa oricăror dovezi în sprijinul propriilor afirmații nu a împiedicat însă ”părțile vătămate” să solicite totuși despăgubiri uriașe, disproporționate și fanteziste de milioane de euro, pretenții care i-au permis Parchetului să pună imediat sechestru pe toate bunurile celor acuzați. Una dintre ”părțile vătămate” s-a remarcat în mod special prin pretențiile colosale, comice, absurde de a primi despăgubiri în valoare de exact 4.953.308 euro, nici mai mult, nici mai puțin. Printre acestea 666.666 de euro reprezentând daune morale. Acea persoană a explicat instanței că a ales special ”acea cifră fatidică, cu o conotație malefică”. Aceeași ”parte vătămată” s-a remarcat pe întreaga durată a procesului, rămânând de altfel un personaj memorabil pentru angajații Tribunalului Cluj, mai ales prin faptul că a abuzat iar și iar, cât a putut de drepturile sale legale, depunând cearșafuri întregi de plângeri, recuzând rând pe rând procurorul, grefierul și chiar propriul avocat din oficiu, și făcând inclusiv o plângere – complet nejustificată, după cum s-a dovedit – la Consiliul Superior al Magistraturii împotriva judecătoarei care a decis prima sentință în procesul de la Cluj. Comicul situației este că acel om se numea ALBU (fost Costea) Cornel.

În aceste condiții, constatându-se de foarte multe ori ridicolul vădit al acuzațiilor, neseriozitatea martorilor, nelegalitatea multor acte depuse la dosar – aberațiile unor expertize ce au fost întocmite contra cost de SRL-uri cu scopul de a confirma teoriile abracadabrante ce fuseseră deja elaborate de Parchet, ale unor studii tendențioase ce erau menite doar să creeze un cadru ostil, halucinant, care ar fi trebuit să influențeze instanța (cum ar fi spre exemplu ”Evoluția fenomenului sectar pe plan mondial”) –,  instanța de la Cluj a concluzionat în februarie 2015, ”mai presus de orice dubiu”, că ”faptele nu au fost săvârșite” și în consecință a decis achitarea tuturor acuzaților (pentru faptele pentru care nu intervenise deja prescripția, și deci în felul acesta procesul penal a încetat). Interpretarea plină de bun simț a instanței a fost că nu se poate pune semnul egal între traficul de persoane și munca voluntară pe care niște persoane majore, dotate cu discernământ, au efectuat-o în așezăminte spirituale de tip ashram, unde au ales totuși să locuiască din proprie inițiativă, la solicitarea lor, și de unde erau în fond libere să plece oricând, atunci când și-ar fi dorit.

În mod normal, acel proces jalnic ar fi trebuit să se încheie aici. Dar cu toate acestea parchetul cel orgolios și răzbunător nu putea să accepte o astfel de palmă peste obraz. După uriașul angrenaj ce a fost la origini pus în mișcare de statul român, după toți acei ani de supraveghere neîncetată și de interceptare ilegală a convorbirilor, după milioanele de euro ce au fost astfel cheltuiți aiurea din banii contribuabililor cu această evidentă mascaradă de așa-zisă ”operațiune împotriva crimei organizate”, după tot circul mediatic care a reușit însă să inducă unei imense părți a populației ideea tendențioasă cum că yoghinii sunt un mare pericol public și că tocmai de aceea trebuie să fie imediat linșați sau cel puțin marginalizați, o soluție de achitare ar fi fost mult prea rușinoasă și inacceptabilă. De aceea, deși era arhievident că nu avea nici o șansă să câștige în apel, Parchetul a cerut iarăși cu o imensă insolență rejudecarea cauzei, invocând printre altele pretextul hilar, halucinant cum că s-a dispus achitarea inculpaților pe baza a prea puține probe și chiar a considerat că doar instanța ar fi de fapt cea vinovată pentru că martorii acuzării nu s-au prezentat la proces în toți cei 9 ani pe care i-au avut la dispoziție.

Pentru cei care au urmărit apoi derularea procesului marii rușini a justiției din România, strategia de la acel moment a Parchetului a fost transparentă. Prelungirea procesului cu încă ceva ani ar fi condus la prescrierea majorității faptelor, or o astfel de soluție de prescriere era cu mult mai convenabilă pentru Parchet decât o achitare – astfel eșecul putea fi pus doar pe seama scurgerii timpului, și nu pe vădita inconsistență a dosarului. Practic aceasta a fost singura lor șansă de a ieși ”cu obrazul curat”.

Rejudecarea dosarului nu a făcut decât să reconfirme concluziile la care instanța ajunsese deja încă din 2015. Nu s-au administrat probe suplimentare, în continuare martorii acuzării nu s-au prezentat la proces, iar în plus patru dintre cele 12 ”părți vătămate” au renunțat la pretențiile civile, una dintre ”părțile vătămate” declarând chiar că procesul verbal de constituire în parte vătămată nu a fost scris de ea și că nu mai dorește să facă parte din acest dosar. Pentru celelalte fapte rămase instanța a decis, din nou, achitarea celor inculpați. Totuși, manevra Parchetului de a se folosi de trecerea timpului pentru a masca astfel inconsistența dosarului nu a avut succesul scontat.

Începând cu anul 2016, conform unei decizii a Curții Constituționale, instanța este obligată să se pronunțe dacă pretențiile civile dintr-un dosar penal sunt întemeiate, chiar dacă a intervenit prescripția și astfel făptașii nu mai pot eventual răspunde penal. Obligată deci să se pronunțe asupra pretențiilor civile în acest dosar, instanța clujeană a decis pe bună dreptate că ”acțiunile civile exercitate în cauză sunt nedovedite și, implicit, nefondate”, și în consecință în cele din urmă le-a respins în totalitate. Această decizie echivalează, într-un mod indirect, dar fără echivoc, cu o arhievidentă recunoaștere a nevinovăției acuzaților. La fel cum, analogic vorbind, o decizie opusă într-un alt dosar, adică o decizie de a acorda despăgubiri civile, ar fi echivalat cu o recunoaștere a existenței faptelor, deci indirect și a vinovăției acuzaților, chiar dacă aceștia nu ar mai răspunde penal pentru niște fapte deja prescrise. Iată deci că în final nevinovăția celor acuzați pe nedrept în acest dosar fabricat la comandă politică a fost afirmată și confirmată cât se poate de clar.

Tot prin aceeași hotărâre, instanța a respins, așa cum era firesc, cererea Parchetului de confiscare a bunurilor mobile și imobile ale celor inculpați în acest dosar și a decis restituirea tuturor bunurilor ridicate cu ocazia perchezițiilor din martie 2004. Desigur că bunurile ce au fost ridicate cu acea ocazie și care nu aveau deloc legătură așa-zisele infracțiuni din dosarul penal ar fi trebuit să fi fost înapoiate de mult, și nu abia după 17 ani, aceasta fiind o altă dovadă edificatoare a abuzurilor multiple ce au fost comise în acest dosar chiar de către cei ce fuseseră chemați să supravegheze aplicarea strictă a legii. Urmează să vedem acum în ce măsură și în cât timp se vor restitui proprietarilor de drept tonele de bunuri personale (îmbrăcăminte, cărți, felurite obiecte personale, electrocasnice, acte de identitate, documente contabile ale unor societăți comerciale, bani, bijuterii etc), ce au fost ridicate ilegal și de multe ori fără să fi fost inventariate corespunzător în timpul perchezițiilor a 16 imobile private, în baza unei autorizații ambigue care viza doar dispozitive informatice și suporturi de stocare de date informatice, bunuri dintre care doar o parte infimă au fost restituite până în prezent, în ciuda solicitărilor repetate ale avocaților și ale victimelor perchezițiilor abuzive din martie 2004.

În concluzie, iată că după 17 ani de tracasări multiple, de tensiuni imense, de stresuri nemeritate, cei 20 de practicanți yoga (deoarece între timp unul dintre aceștia a murit) ce au fost acuzați că ar fi traficat (rețineți!) doar 12 persoane au fost în sfârșit declarați nevinovați. Adevărul a învins în cele din urmă, așa cum va învinge mereu.