Misterul copleșitor al Creației dumnezeiești mi se revelează gradat în rugăciunea de 24 de ore

 Am făcut rugăciunea neîntreruptă de 24 de ore către Dumnezeu Tatăl de mai multe ori, nu doar atunci când s-a realizat la unison. O să vă relatez o stare excepţională pe care am trăit-o deja de mai multe ori şi, meditând ulterior asupra ei, am avut anumite revelaţii pe care doresc să vi le împărtăşesc.

Am început să practic această metodă spirituală din curiozitate. Nu obişnuiam să mă rog înainte. La început nici nu reuşeam să îmi găsesc atitudinea interioară potrivită, repetam rugăciunile mecanic. Abia reuşeam să îmi opresc gândurile care mă asaltau, pline de scepticism. Cu timpul însă am avut ocazia să mă conving de eficienţa acestei modalităţi excepţionale, care permite intrarea într-o stare de comuniune şi chiar comunicare cu Dumnezeu Tatăl. Chiar de la prima realizare a acestei metode, după aproximativ 20 de ore de rugăciune neîntreruptă, am avut anumite percepţii deosebite care au reprezentat începutul unui dialog tainic lăuntric cu Dumnezeu.

Ceea ce am observat în timp este faptul că întotdeauna acest dialog lăuntric cu Dumnezeu se îndreaptă în mod firesc către chestiuni şi aspecte de natură metafizică. Chiar dacă uneori am preocupări de natură personală şi aş dori să aflu răspunsuri privind anumite evenimente şi relaţii din viaţa mea, în timpul orelor de rugăciune neîntreruptă preocupările mele uzuale sunt rând pe rând date uitării. În acea emoţie mistică profundă ce se instalează în fiinţa mea apar cu totul alte întrebări şi preocupări. Ajung să-mi pun probleme şi să pun întrebări legate de originea universului, natura timpului, ierarhiile puterilor dumnezeieşti, destinul umanităţii etc.

Cu timpul am remarcat că am ajuns să acumulez un volum foarte mare de cunoştinţe şi experienţe de natură spirituală, chiar dacă nu am citit foarte mult şi nu am practicat metode spirituale specifice altor tradiţii, ci doar metode yoghine. Cel mai important pentru mine este însă faptul că în timp am observat că s-a modificat întreaga perspectivă şi integrare a vieţii mele şi a practicii spirituale. Aş spune chiar că am certitudinea că am ajuns, în timp, să am o integrare şi o atitudine „justă” şi într-un anume fel greu de explicat. În relaţia mea cu Dumnezeu simt că sunt un copil „cuminte”, în sensul că mi-au dispărut anumite tendinţe egotice, orgolioase, precum şi spiritul de frondă. Am căpătat şi un fel de rafinament al trăirilor spirituale de natură mistică şi vreau să descriu o experienţă pe care o consider fundamentală. Am discutat şi cu alţi prieteni care au practicat perseverent rugăciunea de 24 de ore şi mi-au confirmat că au trecut şi ei prin etape asemănătoare.

Astfel, am observat că întotdeauna, înainte de a se produce acel declic magic care declanşează dialogul interior efectiv cu Dumnezeu Tatăl (sau înainte de a intra în anumite stări de comuniune spirituală profundă cu Dumnezeu Tatăl), întotdeauna chiar înainte de acestea există o etapă foarte interesantă, care se poate manifesta în diferite forme, dar în esenţă este vorba de un fel de abandon al fiinţei în faţa misterului covârşitor al divinităţii. La început resimţeam această etapă foarte acut, în sensul că îmi declanşa un fel de stare de „panică”, o stare în care deveneam dintr-o dată conştient că nu am cum să ajung niciodată să-L cunosc efectiv pe Dumnezeu, sau să înţeleg ce şi cum anume este El.

Prima dată când am avut o astfel de trăire a fost destul de descurajant. Practic, întregul demers al rugăciunii de 24 de ore părea anulat, aş fi zis că nu are sens să continui dacă nu am cum să înţeleg ce este Dumnezeu. Am stăruit însă şi cu un oarecare curaj interior am acceptat lăuntric situaţia ca atare, abandonând orice idee preconcepută despre ceea ce avea să urmeze şi am fost răsplătit de anumite stări şi revelaţii cu totul excepţionale.

În timp, am început să înţeleg importanţa acumulării de experienţă în acest demers spiritual. Astfel, prin repetare, am sesizat că aceste stări de aşa-zis impas interior de fapt sunt chiar stările premergătoare declanşării experienţelor cele mai intense şi nu le-am mai considerat negative sau neplăcute. Din contră, am început să le observ cu detaşare şi atenţie. M-a ajutat foarte mult şi o exemplificare din cadrul programului de la Costineşti, „starea tainică, copleşitoare de mister care îl revelează pe Dumnezeu”. În timpul acestei exemplificări spirituale am realizat că de fapt aceasta este natura şi semnificaţia stărilor pe care vi le-am descris. Am înţeles că, înainte de a ţi se revela Divinul, trebuie să ai o anumită atitudine adecvată, să te apropii de Dumnezeu cu umilinţă şi respect şi să accepţi acest mister copleşitor al tainelor divine, adică să accepţi că ele sunt dincolo de minte, de reprezentările noastre cele mai elevate şi rafinate.

După ce am meditat asupra acestor lucruri, următoarea dată când am realizat rugăciunea de 24 de ore mi-am propus să explorez acea stare, care anterior îmi producea anumite manifestări de panică, acea conştientizare acută a faptului că nu voi putea niciodată să înţeleg ce este Dumnezeu. Astfel, în timp, am ajuns să trăiesc această stare cu o anumită savoare şi bucurie euforică. Ceea ce înainte mă speria a devenit, prin detaşare şi acceptare, un prilej de mare bucurie. Am început să reuşesc să mă abandonez în aceste stări şi am realizat că de fapt în felul acesta renunţam la ego şi la tirania lui.

Iată cum simt acum această etapă care anticipează revelarea lui Dumnezeu în fiinţa mea. Pe măsura ce repet rugăciunile şi intru într-o stare de interiorizare din ce în ce mai profundă, se produce un fel de expansiune globală, intru într-o stare de hiperluciditate şi o stare de conştiinţă globală din ce în ce mai lărgită. În această expansiune gradată simt că ajung să înglobez în mine progresiv întregul Univers, celelalte fiinţe umane, dar şi universul „infinit mic” al particulelor elementare. Este o veritabilă stare de conştiinţă cosmică în care uneori chiar am senzaţia că percep simultan şi global tot ceea ce există, de la cele mai mici particule până la cele mai mari galaxii. La un moment dat însă apare acel prag, pe care îl simt în această stare de conştiinţă lărgită în fiecare „fibră” şi „particulă” a fiinţei mele dilatate. Cu fiecare particulă a acestei fiinţe cosmice gigantice care devin atunci, conştientizez copleşitor şi acut că peste tot, permanent, există un substrat esenţial a tot ceea ce există, că există ceva sau cineva care este creatorul, guvernatorul, stăpânul, şi este totodată tot ceea ce există şi esenţa a tot ce există. Cu fiecare particulă a acestei fiinţe cosmice trăiesc efectiv realitatea faptului că nici eu, nici nimeni altcineva, niciodată, nu va putea să înţeleagă ce anume este Dumnezeu. E greu de spus, dar trăirea este în esenţă simplă pentru că este foarte unitară, deşi foarte vastă. Mă confrunt direct, „faţă în faţă”, cu realitatea existenţei unui mister copleşitor al întregii Creaţii. Acest mister copleşitor mă face să mă simt totodată foarte umil. Acceptarea totală a acestui mister este condiţia esenţială a revelaţiilor spirituale importante.

Pentru mine aceste stări au dat tonul unei revoluţii interioare. Am început să adopt această atitudine în toate meditaţiile şi din ce în ce mai des în viaţa de zi cu zi, pentru că mi-am dat seama că ceea ce ne blochează extraordinar de mult şi ne limitează accesul la anumite revelaţii sunt tocmai ideile preconcepute şi convingerea ridicolă că „ştim prea bine despre ce este vorba”. Am scris această relatare pentru că aş dori totodată să aflu şi experienţele altora referitoare la aceste aspecte pe care le-am descris aici.

M.