Am realizat că nimic nu se clintise din camera mea

Multe au fost trăirile deosebite pe care le-am avut de când, în 1990, am început cursul de Yoga. Dar aş vrea aici să amintesc numai unele care îmi vin acum în memorie, legate de protecţia şi înţelegerea manifestată de Ghidul meu spiritual Grieg în două cazuri, chiar fără a-i spune exact despre ce este vorba. În urmă cu trei ani, lucram în Turcia la o clinică. Aveam un tapas destul de sever, luând în considerare şi orele de muncă prestate acolo. Acesta consta în două ore de asana-e şi una de meditaţii. Într-o noapte, fiind foarte obosită, am aţipit şi dintr-odată, foarte brusc, am fost trezită ca şi când m-ar fi scuturat cineva de umăr. Am fost foarte atentă să văd ce e, m-am ridicat în capul oaselor şi în următoarele secunde, clădirea în care mă aflam a început să se zgâlţâie în toate felurile. Vorbesc despre cutremurul devastator care a fost atunci în Turcia. Ce vreau eu să povestesc legat de acel moment este următorul fapt: pe noptiera de lângă pat, aveam fotografia lui Grieg, împreună cu alte imagini dragi mie (icoana cu pruncul Iisus şi poza lui Sai Baba). Tot acolo pusesem un pahar din plastic, culcat pe o parte, în care aveam puţină zeamă de lămâie pentru curăţirea inelelor. Ei bine, deşi eram la etajul cinci al clădirii şi vedeam cum fereastra mea se apropia când de caldarâm, când de frunzele copacilor, nimic din acea cameră nu a căzut (deşi în celelalte cabinete erau pe jos cam toate). Nici măcar paharul de plastic, înclinat într-o parte şi sprijinit pe un creion! Ce vreau să spun este că primul gând, când am simţit cutremurul, a fost la Grieg şi la Dumnezeu. Ţin minte foarte clar că am strigat „Grieg!“ Când s-a terminat totul, am aflat de miile de morţi din Istanbul, oraş în care mă aflam şi eu. Am rămas încremenită doar când am realizat că nimic, dar absolut nimic nu se clintise din camera mea şi nu cred că o să uit uimirea mea văzând paharul acela de plastic, culcat pe o parte, exact cum îl aşezasem eu pentru ca puţina zeamă de lămâie să acopere inelele.

M-am întors chiar în următoarele două săptămâni în ţară, la aniversarea băiatului meu şi l-am căutat pe Grieg deşi aveam doar o zi la dispoziţie, iar drumurile pe care le aveam de făcut însumau peste 700 km. L-am găsit şi am vrut să-i mulţumesc pentru protecţia pe care mi-a oferit-o atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu. Când m-am apropiat de el, s-a întors cu un zâmbet aşa de blând la mine şi, ce credeţi − dacă în atâţia ani de Yoga şi în atâtea discuţii cu el, nu mă luase niciodată de mână, atunci mi-a zâmbit şi şi-a pus mâna pe mâna mea, mângâindu-mă. I-am mulţumit şi mi-a răspuns: „Da, da“, dar ca şi când nu făcuse prea mult pentru mine, mai nimic chiar, doar îmi protejase viaţa. Altădată, având un alt tapas, de care drept să spun îmi era aproape lehamite − îl făceam de când începusem practica Yoga şi vizam realizarea unui anumit obiectiv spiritual − i-am trimis o scrisoare, într-un plic, printr-o cunoştinţă care colabora cu el. Scrisoarea era închisă, lipită. Fata a vorbit cu el şi, la sfârşit, i-a întins scrisoarea. El a întins mâna spre ea, s-a răzgândit, apoi a luat-o totuşi în mână şi, fără să o deschidă, i-a zis: „Spune-i să continue.“ Acea cunoştinţă a rămas perplexă, pentru că nu înţelegea ce anume să continui şi a văzut clar că el n-a deschis scrisoarea. A venit şi m-a întrebat apoi: „Ce ai scris în scrisoare? Că uite ce mi-a zis.“ Am surâs uimită, deoarece scrisoarea mea se încheia cu propoziţia: „Mai are rost să continui?“

I.L., grupa 8, zodia Taurului, Bucureşti