Călătorind prin faliile enigmatice ale dimensiunilor timpului

De multe ori în viaţă greşim şi spunem că „am vrea să dăm timpul înapoi” pentru a ne repara greşeala. Alteori am vrea să aruncăm o privire către ce va fi, pentru a şti dacă decizia pe care am luat-o este cea ma bună. Indiferent dacă înainte sau înapoi, măcar o dată fiecare dintre noi şi-a dorit să călătorească prin faliile timpului. Unii dintre noi au reuşit, dovadă stau numeroase mărturii. Uluitor este însă faptul că, la ora actuală, ştiinţa validează posibilitatea acestor translaţii temporale.

Timpul ca energie tainică subtilă – între liniaritate şi simultaneitate

Natura timpului este un subiect ce i-a preocupat atât pe oamenii de ştiinţă cât şi pe filosofi deopotrivă. Fiecare a căutat prin mijloace specifice să înţeleagă şi să dezlege această enigmă.

În esenţă, ştiinţa admite două teorii fundamentale care încearcă să clarifice natura timpului. Prima priveşte timpul ca pe un fenomen liniar, în care doar momentul „acum” există cu adevărat şi poate fi experimentat. Trecutul s-a încheiat şi nu mai poate fi „vizitat” decât, poate, în imaginaţie. Viitorul nu există încă, iar atunci când îl trăim deja a devenit prezent. Ipoteza timpului liniar este cu uşurinţă adoptată de cei mai mulţi dintre noi, căci avem nevoie de o anumită cronologie a evenimentelor, avem nevoie de calendar şi de ceasul de mână pentru a face puţină ordine în haosul vieţii noastre cotidiene. Dar dacă această ipoteză este corectă, atunci călătoria în timp este imposibilă. Totuşi, timpul se luptă pentru a scăpa acestei constrângeri impuse de mintea umană.

În cea de-a doua teorie, toate momentele de timp există în simultaneitate. Trecut, prezent şi viitor devin simpli termeni relativi ce depind de momentul de timp la care noi ne raportăm. Prin anii 1920 J.W.Dunne a scris o carte numită „Un experiment asupra timpului”, ce conţine analiza viselor sale pe o lungă perioadă. Adesea, acestea erau precognitive, prezicând evenimente din viaţa personală a lui Dunne sau de interes general. El considera conştiinţa drept un factor important în înţelegerea noţiunii de timp. Visele sale erau un amestec de evenimente trecute, prezente şi viitoare, ceea ce l-a condus la ideea coexistenţei tuturor momentelor de timp în simultaneitate.

Putem să ne reprezentăm timpul ca pe o buclă continuă, un fel de bandă a lui Möbius. Dacă acceptăm acest model, atunci ar fi posibil să călătorim de-a lungul buclei către un punct, fie din trecut, fie din viitor. Timpul poate fi privit, din această perspectivă, prin analogie cu imaginile înregistrate pe o bandă video. Tot ce ne-ar trebui pentru a călători în timp (sau prin faliile timpului), în această situaţie, ar fi cunoaşterea operării cu butoanele de derulare rapidă înainte şi înapoi.

Einstein şi faliile timpului

Această a doua ipoteză – cea care ar permite de altfel călătoria în timp – poate părea de domeniul fantasticului, dar există deja numeroase dovezi care o sprijină, precum şi un cadru teoretic în fizica relativistă.

Albert Einstein a demonstrat, în cadrul teoriei relativităţii, că pentru un observator ce se deplasează cu o viteză apropiată de viteza luminii se petrece un fenomen straniu. Un astfel de observator, dacă pleacă într-o călătorie în spaţiul extraterestru timp de 20 de ani, cu o viteză egală cu 90% din viteza luminii, la întoarcerea pe Pământ va descoperi că aici au trecut deja 45 de ani! Mărind viteza la 99,9% din viteza luminii, o călătorie de 20 de ani în spaţiul cosmic ar însemna trecerea a aproape 450 de ani tereştri… de fapt, el ar ajunge astfel să călătorească în viitor. Înseamnă că timpul îşi încetineşte scurgerea pentru un observator ce călătoreşte cu viteze apropiate de viteza luminii. Ba mai mult, presupusul nostru călător prin spaţiu şi-ar modifica dimensiunile şi ar trece decenii între două mese, aşa cum măsurăm timpul pe Pământ.

Maşina timpului

Unul din primii scriitori de literatură ştiinţifico-fantastică, H.G.Wells, a anticipat în romanul său SF „Maşina timpului” (publicat în 1895) posibilitatea de a călători în viitor. Ceea ce la vremea aceea părea a fi pură ficţiune, a devenit realitate în anii 1980, odată cu dezvoltarea Proiectului Montauk. Ideea cercetărilor a fost de a crea un vortex temporal prin care subiecţii experimentului de translaţie în timp să fie „catapultaţi” în trecut sau în viitor. Problema era că, dacă tunelul temporal se distrugea chiar şi pentru o secundă, subiecţii nu mai puteau fi recuperaţi din acea dimensiune spaţio-temporală în care fuseseră trimişi…

Revenind la experienţele de „alunecare” în timp pe care le-au avut în mod spontan diverse persoane, vom constata că ipoteza benzii lui Möbius explică existenţa unor discontinuităţi (sau falii spaţio-temporale, cum li se mai spune), adevărate „porţi energetice” ce fac legătura între două momente distanţate din punct de vedere al cronologiei liniare şi uneori chiar între două locuri diferite.

O cafenea de altă dată

Charlotte Warburton, o pensionară care trăia împreună cu soţul ei lângă Tunbridge Wells în Kent, a făcut o călătorie înapoi în timp într-o zi de marţi – 18 iunie 1968. Cei doi soţi fuseseră în oraş la cumpărături, apoi s-au despărţit şi urmau să se reîntâlnească mai târziu, la o cafea.

Doamna Warburton şi-a făcut cumpărăturile ca de obicei şi apoi a căutat turtă dulce în câteva magazine. La un moment dat a intrat într-o micuţă autoservire care nu-i era cunoscută. Nu aveau nici acolo turtă dulce, dar, în timp ce se uita prin magazin, a observat o intrare în peretele din stânga şi curiozitatea a împins-o să o cerceteze. Era intrarea într-o cameră cu labirinturi de mahon, care contrasta puternic cu pereţii de culoare crem ai magazinului. „Nu avea ferestre, dar era iluminat de câteva becuri. Am văzut două cupluri îmbrăcate în haine din anii ‛50 şi îmi amintesc foarte clar vestimentaţia uneia dintre femei. Avea o pălărie bej de fetru, cu boruri înclinate. Paltonul ei era de asemenea bej şi fusese modern într-o perioadă destul de îndepărtată de 1968.”

Ea a mai observat câţiva bărbaţi în costume demodate şi o casă de bani cu geam de sticlă. Oamenii beau cafea şi discutau, ceea ce nu ar fi părut deplasat, având în vedere că era deja jumătatea dimineţii. Oricum, părea ciudat că ea nu ştia despre existenţa acelei cafenele, iar mai târziu şi-a dat seama că nu simţise nici un miros de cafea. Când s-a întâlnit cu soţul ei, doamna Warburton i-a spus despre descoperirea făcută şi i-a propus să meargă la noua cafenea marţea viitoare.

O săptămână mai târziu, după ce şi-au făcut cumpărăturile ca de obicei, soţii Warburton au intrat în micul magazin şi s-au îndreptat spre locul unde era intrarea în cafenea. Dar, uimire, în locul acelei intrări era acum o vitrină frigorifică, aşezată lângă perete. Gândindu-se că au greşit magazinul, ei au mai căutat cafeneaua în două alte magazine asemănătoare, dar fără nici un rezultat. Experienţa ei era însă atât de vie, încât s-a gândit că poate a fost o „alunecare” temporală într-o perioadă în care lambriurile de mahon erau la modă. De aceea Charlotte Warburton a întreprins cercetări pentru a se lămuri.

A contactat o femeie cu calităţi extrasenzoriale, i-a descris clădirea şi a întrebat-o dacă îşi aminteşte de aşa ceva. I s-a spus că până nu demult fusese acolo, lângă acel magazin, o sală de cinema. Deasupra acesteia, în stânga magazinului, se găsea Clubul „Constituţional” din Tunbridge Wells. Femeia vizitase acel club în perioada celui de-al doilea război mondial şi îşi amintea de pereţii cu lambriuri de mahon.

Mai departe, doamna Warburton a căutat locaţia actuală a clubului şi l-a contactat pe administrator, care ocupa această funcţie din 1919. Acesta i-a spus că intrarea în vechia clădire a clubului se făcea printr-o uşă care dădea direct în stradă şi câteva trepte, prin stânga magazinului. La etajul al doilea se afla un bufet care corespundea exact descrierii doamnei Warburton.

Televiziunea timpului

În 1974, scriitorul Andrew Thomas a publicat o carte numită „Dincolo de bariera timpului”. Aici el vorbea despre posibilitatea existenţei unei „televiziuni a timpului”, prin care imagini din viitor ar putea fi captate pe ecranele televizoarelor. În acelaşi an al publicării cărţii, în mod sincron s-a produs un eveniment care a demonstrat că un astfel de fenomen este perfect posibil. La 1 iunie 1974, într-o zi de sâmbătă, la combinatul chimic din Flixborough (Anglia) s-a produs o explozie devastatoare. În acest accident cea mai mare parte din combinat a fost distrusă şi 29 de oameni au murit. Împrejurimile au fost evacuate în timp ce uriaşi nori negri conţinând gaze toxice acopereau cerul. Şi totuşi, o femeie, Leslie Castleton, a auzit de această tragedie cu 6 ore înainte ca ea să aibă loc!

„Sâmbătă dimineaţa mă uitam la televizor la un film”, povesteşte doamna Castleton, „când, brusc acesta a fost întrerupt de o transmisie de ştiri. O voce de bărbat dădea detalii despre o teribilă explozie la Flixborough. A spus câte persoane au murit şi au fost rănite, precum şi numele substanţei chimice din cauza căreia avusese loc explozia. După această intervenţie rapidă, filmul a continuat.”

Doamna Castleton a relatat apoi, la prânz, unor prieteni veniţi în vizită, despre tragicul eveniment. Dar la ştirile de seară, ora producerii exploziei a fost anunţată 16,30, astfel că ea s-a gândit că reporterii au greşit. Citind ediţia de duminică a ziarului local, în care ora de producere a accidentului (16,30) era confirmată, doamna Castleton a realizat că ceva nu este în regulă. Ea a telefonat prietenilor ei care au asigurat-o că ea într-adevăr le spusese de explozie la ora prânzului, în acea zi de sâmbătă. „Mi s-a făcut frig dintr-o dată. Am înţeles că văzusem ceva înainte de a se petrece efectiv.”

Să fie aceste transmisii din viitor percepute printr-o breşă temporală? Dacă e aşa, de ce a fost captat tocmai acest eveniment şi de ce nu a apărut pe televizoarele din întreaga lume? Să fie oare o premoniţie care a apărut sub forma unei transmisii TV, tocmai pentru a putea fi acceptată de cineva ca doamna Castleton?

Articol preluat din Revista Misterelor