Jurnalism toxic. Cum să te documentezi un an pentru un podcast cu opt episoade plus un bonus, dar să treci totuși pe lângă adevăr

Episodul 3. Cui i-e frică de yoghini? Dar învățătura spirituală pe cine sperie?

Observăm recent o tendință bizară printre unii foști cursanți: apar așa-zise „victime” care, cel mai adesea la adăpostul anonimatului, se pretind „traumatizate” de experiența lor la școala noastră de yoga. (Tendință observată și printre pretinși „vecini” binevoitori care spun povești de adormit copiii unor pseudo-reporteri, povești care, cu cât sunt mai gogonate, cu atât au șanse mai mari să ajungă în prime time). Jurnalistele germane afirmă patetic: „Liz se teme. Se teme de oamenii de la școala de yoga”.

Adevărate căprioare sperioase și iepurași temători, astfel de individe și indivizi își modifică vocea, își ascund fața și își schimbă numele, pentru ca nu cumva mâna lungă a „cartelului yoghin multinațional” să îi bată pe umăr într-o zi, pe când își fac liniștiți siesta. (Bau!) Vestea proastă pentru voi, plăpânde căprioare și sfioși iepurași, dragă Liz, Eva și Nathalie, este că legea cauzei și efectului, sau karma dacă preferați, are „mâna” cea mai lungă, vă găsește și fără buletin și nu se împiedică de o voce distorsionată. Nu uitați că așa cum vă așterneți, așa veți dormi și cine seamănă vânt, culege furtună. În viața aceasta, în viața viitoare… asta voi o să vedeți.

O altă explicație, din același registru, oferită jurnalistelor germane e puțin mai nuanțată. Unele pretinse „victime” recunosc că nu li s-a impus nimic, că nu au fost forțate în niciun fel, că au avut tot timpul posibilitatea de a alege (știm că ne repetăm afirmând că o metodă infailibilă de a lua decizia corectă este consacrarea, pe care o cunoșteau cu toții și cu toatele), dar afirmă că „nu poți să refuzi pentru că știi că vor fi consecințe uriașe”. Ce consecințe, mai exact? Este o întrebare de bun simț pe care, în mod inexplicabil, die Journalistinnen nu au pus-o nimănui. Noi totuși insistăm să aflăm. Ați auzit vreo poveste cum că ar fi pățit cineva ceva? A dispărut vreo persoană? A fost bătută, internată cu forța în vreun spital (cum s-a petrecut unor cursanți yoga, apropo), a fost dată afară de undeva, a fost măcar amenințată verbal?

Rugăm jurnaliștii profesioniști și onești (fie ei și mai creduli) care îi deplâng pe ex-cursanții ce suspină că „se tem” să caute un exemplu, măcar o singură persoană care să fi fost victima răzbunării yoghine. Dar o răzbunare după definiția din dicționar, nu persoane care suferă pentru că „s-au simțit judecate” când au plecat de la curs. Toți martorii mincinoși din dosarele fabricate împotriva yoghinilor în România sunt cunoscuți, cu nume și adresă, inclusiv cei „sub acoperire”. Unii dintre ei sunt chiar vecini cu cei pe care i-au învinuit pe nedrept. Există persoane (nu multe, dar există) care scriu articole sub numele reale, dau interviuri oricui vrea să îi asculte, postează filmulețe sau podcasturi, împroșcând cu noroi oameni care nu le-au făcut nimic, inventând fapte care nu există, lansând acuzații fără acoperire sau interpretând în moduri josnice și răuvoitoare acțiuni în fond benefice, dacă nu complet banale.

Neobositul Mihai Rapcea, pseudo-vedeta Agnes Arabela Marques (fostă Mureșan, fostă Katsumoto), auto-proclamata Maha Cutră Cecilia Tiz, prolifica Roxana Chirilă sunt probabil cei mai cunoscuți. Bine, Cecilia Tiz a rămas fără soț, care și-a găsit pe altcineva – nu speculăm de ce –, dar nu suntem noi de vină și oricum, în afară de asta, a pățit ceva în urma miilor de postări semnate sau anonime, a telefoanelor și e-mailurilor trimise la redacții din România și alte țări, UE și non-UE? Dar pe Agnes Arabela, vedetă veșnic aspirantă care și-a etalat silicoanele și minijupele cam la toate posturile TV (dacă pe judecători minciunile ei nu i-au convins), a deranjat-o vreun yoghinuț răzbunător, i-a zgâriat mașina de lux, i s-a clintit vreun fir din părul vopsit, i s-a mișcat vreo unghie de plastic? Mai nou li s-a alăturat și ipocrita Nathalie, care s-a folosit fără scrupule de suferința unei femei care i-a făcut mult bine inventând o poveste sordidă, pe care jurnalistele germane au înghițit-o pe nemestecate (dar pe acest subiect vom mai reveni, deoarece merită o atenție specială).

Dacă vreuna dintre aceste persoane sau oricare alta pe care jurnaliștii „de investigație” o vor descoperi pot să declare cu mâna pe inimă – și să și dovedească în vreun fel – că s-au confruntat cu vreun act de răzbunare cât de mic, mic de tot, rugăm să fim și noi informați. Aveți numărul nostru de telefon și adresa de e-mail. Până atunci, singura explicație a lașității celor care se ascund este că știu foarte bine că mint. Asta nu înseamnă că bravii calomniatori care își dau numele și prenumele ar spune cumva adevărul, să nu se înțeleagă greșit. Dar dacă atacatorii cei mai îndârjiți nu au avut nimic de suferit timp de 20 de ani, carevasăzică răzbunarea yoghinilor este teribilă, dar lipsește cu desăvârșire. Încă un mit spulberat.

O altă problemă le mai frământă pe cele două jurnaliste apărătoare ale femeilor „traumatizate”. Sunt îngrijorate că s-ar putea ca poze cu Nathalie dezbrăcată sau semidezbrăcată să apară pe undeva pe internet (ca o răzbunare din partea yoghinilor, deducem noi). Avem o știre pentru dumneavoastră. Nathalie, de bună voie și nesilită de nimeni, chiar din proprie inițiativă, a făcut poze nud realizând posturi yoghine pentru Yoga Magazin, a făcut sute (nu una sau două) de fotografii în ipostaze sexy, plus câteva video-uri foarte provocatoare, pe care le-a trimis iubitului ei paralel menționat în articolul anterior (în timp ce făcea crize de gelozie că Jasper mai avea o relație pe meleagurile indiene). Au trecut doi ani, fotografiile nu au apărut pe nicăieri, deci teatrul poate să înceteze. Dar nu putem să nu remarcăm că ipocrita Nathalie pare mai curând încântată decât traumatizată să fie admirată în toată splendoarea (nu că ar fi ceva rău aici).

Problema „fricii” fără obiect fiind clarificată, mai rămâne totuși faptul că aceste persoane care se victimizează au niște nemulțumiri și frustrări profunde. Altfel și-ar număra ouăle lor, cum ar zice dl Năstase. Au plecat de la curs, nici nu i-a oprit nimeni, nici nu i-a întrebat de ce pleacă, e viața lor și au liber arbitru. Atunci să-și vadă de viață, așa ar fi logic, căutând fericirea și împlinirea propriei meniri, nu să rămână ancorați în trecutul de care zic ei că vor să scape. Nu trebuie să fii mare psiholog ca să observi numărul imens de ființe umane nefericite și pline de frustrări. Nu doar în România, nici în Germania nu e mai bine. Sau, dacă ne referim la alienarea societății, acolo e chiar mai rău, dar nu ne preocupă acum un clasament în cadrul UE.

Nefericirea, lipsa de sens, frustrările și dezamăgirile sunt o realitate, iar istoria (și psihologia) ne arată că adeseori aceste stări nefaste tind să fie proiectate asupra cuiva. Dacă poți direcționa abil nemulțumirile și frustrările opiniei publice asupra unui grup sau comunități, ai rezolvat chiar o problemă la nivel de stat. Nu degeaba scria Juvenal acum aproape 2000 de ani despre panem et circenses, pâine și circ, o abordare circumscrisă aceleiași logici. E un exemplu cam extrem, de acord, dar e pe înțelesul tuturor.

Creștinii au fost acuzați că au dat foc Romei, vrăjitoarele Evului Mediu că au conspirat cu diavolul, fetele cu fuste scurte că au distrus moravurile, nevaccinații că au dat covid vaccinaților (asta chiar a fost tare de tot), emigranții că au luat locurile de muncă pe care oricum nimeni nu le voia ș.a.m.d., nu e greu deloc să găsești la comandă un țap ispășitor, mai ales de când a apărut mass-media. Teoretic a patra putere în stat, în realitate prima.

După peste 30 de ani de campanie de presă împotriva MISA, „inamicul public nr. 1”,  nu e chiar de mirare că mulți își proiectează frustrările pe noi. Dar să analizăm un pic la rece absurdul situației. Există bărbați, și nu puțini, care ascultă de mamele lor până la bătrânețe. Unii – femei și bărbați în egală măsură – nici nu se căsătoresc fără aprobarea părinților. Pe ei de ce nu îi căinează nimeni că li se calcă în picioare voința și liberul arbitru? Sunt angajați care execută fără să clipească orice zice șeful, bine sau rău, moral sau imoral, fără mustrări de conștiință. Sunt puritani care fac morală celor care apreciază nuditatea (a nu se confunda cu pornografia), dar acasă au colecții întregi de reviste „deocheate”. Dacă la cursul de yoga primești sfaturi pentru o viață armonioasă sau pentru o relație de cuplu împlinitoare, ești spălat pe creier. Pentru societatea de azi un Ghid spiritual e prin definiție ceva dubios, cum să-mi spună cineva tocmai mie că am probleme cu egoul și sunt departe de a fi un om model?… În schimb pseudo vedete disperate după atenție, cu un nivel intelectual de clasa a V-a, sunt modele de urmat. Cuvântul „urinoterapie” îi oripilează pe „intelectualii” care o consideră „periculoasă” (ce contează că e susținută de dovezi științifice, că este cunoscută în tradiția populară și că oricum are doar o legătură tangențială cu cursul de yoga). Dar țigările, whisky-ul sau zahărul rafinat – prezent literalmente în aproape orice aliment procesat din comerț – sunt privite cu îngăduință drept mici „plăceri vinovate”. Unii îi înfierează pe cursanții care donează din câștigurile lor pentru activitățile școlii. Dar banii – fără număr – care se duc la casele de pariuri îi consideră probabil o „investiție” în viitor. Într-o lume în care binele a devenit rău, iar răul a devenit un fals „bine”, cine să mai înțeleagă ce vrea „societatea” de la noi?

Să nu ne îndepărtăm totuși de subiect, podcastul jurnalistelor germane. Care au discutat cu câțiva foști cursanți, care le-au descris cu toții experiențe minunate în urma practicii yoga. Dar stările frumoase, strălucirea din interior – pe care o percep și cei din jur – sunt acum privite drept ceva „înșelător”. Ridicăm mâna și punem o întrebare. Cum distinge mass-media ceea ce este înșelător de ceea ce este adevărat și autentic? Dacă te-ai născut biologic bărbat, dar acum susții sus și tare (chiar foarte tare) că „te simți” femeie, legile strâmbe ale multor țări așa-zis „dezvoltate” îți dau dreptate și taxează prompt pe orice om de bun simț care îți spune că ai o problemă. Deci, în viziunea deformată a presei progresiste, o stare spirituală înaltă e „înșelătoare”, dar anomaliile și deviațiile sunt autentice. Perversitatea e considerată normală, iar normalitatea un semn că ești retrograd, depășit, ancorat în trecut, ce mai, o rușine pentru omul secolului XXI. Căruia societatea îi permite cam orice, atâta timp cât stă departe de spiritualitate. Jurnalistele moraliste și apărătoare ale „victimelor” neajutorate nu par să aibă vreo problemă că legislația germană aproape că legalizează pedofilia. Nu, problema lor sunt stările spirituale, experiențele erotice înălțătoare, transformatoare. Of, cine să le mai înțeleagă?…

Noi așteptăm cuminți să ne lămurească doamnele jurnaliste cui îi e frică și de ce. Între timp ne pregătim să dezbatem un alt subiect care le-a deranjat, și încă tare de tot: secretul necesar în cazul unor inițieri sau al unor învățături spirituale.