Simţeam cum o lumină începe să strălucească deasupra capului meu

În cadrul unei meditaţii am avut următoarea trăire şi doresc să v-o împărtăşesc: M-am relaxat profund, am eliminat orice tensiune, emoţie sau dorinţă. Am evocat ceva ce m-a impresionat foarte mult la lecţiile despre îngeri. Este vorba despre starea lor de umilinţă absolută, care îi face să fie nişte relee perfecte pentru Voinţa Divină care se manifestă prin ei. Îmi dădeam seama că această umilinţă duce, totodată, la dispariţia oricărei dorinţe egotice şi la o profundă stare de integrare şi de măreţie divină. Aceasta, deoarece umilinţa face ca Dumnezeu să se poată manifesta plenar prin noi, cu toate puterile şi energiile Lui infinite.

În această meditaţie, mă gândeam mai ales la Arhanghelul Mihail, care manifestă Puterea lui Dumnezeu, dar care, totodată, este „cel mai umil dintre îngeri“, cum spunea Iisus în „Marea Evanghelie a lui Ioan“. Îl simţeam pe Arhanghelul Mihail, datorită umilinţei lui, strălucind în Gloria, Slava şi Măreţia Tatălui Ceresc şi îmi doream şi eu să am aceeaşi stare de releu perfect pentru Voinţa Divină. Încetul cu încetul, pe măsură ce abandonam voinţa egotică, limitată, pe care în acele momente o simţeam efectiv ca pe nişte cătuşe care mă limitează în ceva foarte mic şi întunecos, simţeam cum o lumină începe să strălucească din ce în ce mai puternic deasupra capului meu. Această lumină divină intra şi în mine, declanşând în primul rând o trezire a conştiinţei faţă de realitatea Împărăţiei lui Dumnezeu. Simţeam cum cerurile se deschid deasupra mea şi cum eu începusem să fac parte integrantă din ele. Începuseră să dispară formele limitate, trupul, dorinţele, planurile de viitor, şi în locul lor apărea o stare de pace lăuntrică şi de calm profund care practic reducea la tăcere orice aspect perturbator. Totodată, în mine se instala o stare de beatitudine pe care eram conştient că nu mi-ar fi putut-o oferi nimic din planul fizic. Era ceva care mă umplea, mă făcea să mă topesc în ea, totul fiind în acelaşi timp pe deplin liniştit şi armonios, fără niciun fel de încordare sau nevoie de a face sau de a manifesta ceva. Simţeam cum tocmai din cauza acestei stări de abandon pe care o aveam în faţa Voinţei Divine, eram umplut de Măreţia lui Dumnezeu, care mă făcea în acelaşi timp să conştientizez dimensiunile universale ale Spiritului unei fiinţe iluminate, dar şi micimea şi limitarea multor dorinţe ale mele.

Această meditaţie a durat mult timp şi m-a marcat profund. Am înţeles mult mai bine ce înseamnă cu adevărat abandonarea voinţei individuale în faţa celei a lui Dumnezeu. De atunci, am început să fiu mult mai conştient de dorinţele mele şi, în special, de modul cum ele mă deschid sau mă opacizează faţă de Graţia şi Măreţia lui Dumnezeu. Totodată, mi-a fost mult mai uşor ca, văzând la mulţi dintre cei din jur cum se lasă mânaţi orbeşte de dorinţe chinuitoare, să reuşesc să mă detaşez de aspecte pe care înainte le doream „cu orice preţ“. Această atitudine m-a făcut să-mi dezvolt o mult mai mare detaşare, verticalitate şi corectitudine spirituală şi, mai presus de orice, să vreau mai mereu, indiferent de dorinţa mea din acel moment, ca prin mine să se facă în primul rând Voia lui Dumnezeu.

R.A., grupa 8, Timişoara