Un nou început în viaţă, la 60 de ani

Credeţi că vârsta de 60 de ani este a unei persoane de vârsta a treia, a unui bătrânel care îşi petrece timpul cu sacoşa la piaţă, prin parc sau prin curtea casei, la televizor, citind câteva rânduri dintr-un ziar şi apoi mergând la culcare?
În cazul meu nu este deloc aşa. 60 de ani este vârsta la care am început o nouă viaţă.

În anul 2011, saturaţia produsă de zilnicele probleme acaparatoare, care ne ocupă tot timpul, m-a îndreptat către minunata lume a lucrurilor nestudiate şi neverificate  încă.  O lume pe care nu o cunoscusem până atunci, la care mă uitasem doar în treacăt: minunată, fascinantă, de adevărată trăire – cea a vieţii spirituale.

Acest nou început a fost precedat de o perioadă dificilă, complicată, în care am urmărit, răsfoit, studiat, am gândit şi mai apoi am discernut ce se petrece, de ce se petrece astfel şi care era de fapt adevărul într-o problemă la ordinea zilei atunci: scandalul mediatic MISA – Gregorian Bivolaru.

Ei bine, informaţiile venite de-a valma, pe toate canalele mass-media, într-o vervă nebună, m-au făcut să deschid ochii mai mult şi să fiu mai atent, ca la lucrările mele de artă. Lucrând în domeniul reclamei şi făcând o uşoară analogie între aceasta şi ceea ce vedeam şi ascultam, mi-am dat seama că ceva nu se potriveşte. Inima-mi spunea că ceva nu era chiar aşa cum se spunea. Am început să fiu încă şi mai atent la toate invenţiile tuturor posturilor TV, mai ales la imagini. Curios fiind, nu am aşteptat prea mult şi un anunţ m-a făcut să merg să mă informez personal, la cursurile de yoga care se deschideau în acel an. Am aflat că prima lună de curs este gratuită! Am zis: „Da, mă voi duce! Doresc să văd cu ochii mei ce este acolo!”

Ei, şi iată-mă în prima zi de curs, unde am uitat ce vârstă am. Înarmat cu un caiet, pix şi un prosop, echipat sportiv, am intrat în clădire şi după înregistrarea făcută, am urcat scările. Privirea mi-a fost atrasă de curăţenia impecabilă şi de ordinea tuturor lucrurilor. Fiind un tip ordonat, mi-am spus: „Ei, super, ca la mine acasă!” Mi-am lăsat pantofii pe raft şi am intrat cu şosetele albe în sală, sfios ca un elev în clasa I, aşteptând parcă să primesc abecedarul. M-am uitat în jurul meu, am admirat colegii şi colegele alături de care urma să stau nu în bancă, ci prosop lângă prosop.

Am analizat cu ochii artistului tot ce îmi cuprindea privirea: sala, pereţii curaţi, afişele, oamenii tineri, plini de viaţă, zâmbete şi voie bună. Totul se desfăşura într-o atmosferă pe care nu am perceput-o de la început, dar de care deveneam treptat conştient: o anumită stare, o energie, care mai târziu am înţeles că se găseşte acolo şi numai acolo – la cursul de yoga. Dar ce energie, despre ce era vorba nu îmi era încă foarte clar…

La un moment dat, linişte… apare profesorul, instructorul nostru, cum am aflat mai târziu. Căuta să ne cunoaştem, după numele mic, şi, încet – încet deja se crease o legătură de parcă ne-am fi cunoscut de mult atât noi între noi, dar şi cu instructorul. Ne-am ridicat apoi în picioare şi, mai stângaci la început, am executat cu toată strădania exerciţiile indicate şi exemplificate de instructor, cu ajutorul unei colege dintr-un an superior. La început exerciţii de încălzire, ca la cei mai performanţi sportivi, cu explicaţiile necesare, dar şi cu ajutorul dascălului. Ni s-au explicat termeni noi, cum ar fi consacrarea sau meditaţia.

Urmăream şi vedeam pe faţa tuturor expresia noutăţii, ceva care-i făcea să zâmbească… buna dispoziţie îşi făcuse deja bine simţită prezenţa dar şi ceva inefabil ce încă nu înţelegeam, dar simţeam… o sublimă stare de bine ne cuprinsese pe toţi. Nu reuşeam să percepem de unde venea acea stare plăcută care ne învăluia parcă în aceeaşi voalură mirifică.

A sosit şi finalul primului nostru curs de yoga. Ne uităm unii la alţii surâzând şi ne-ntrebăm: „Ce ai simţit, cum te simţi?” Am început să povestim, ne-am împărtăşit primele  păreri. Concluzia generală era că ne simţeam foarte bine, revigoraţi, cu o stare de linişte interioară, ca după un somn bun. Încă ne întrebam de unde era acea stare uimitoare.

Şi au venit următoarele ore de curs… mai interesante, dar şi mai complicate.

Eu, vă spun cu sinceritate, căutam să înţeleg şi nu reuşeam, nu găseam nicio breşă din care să reiasă ceva din cele afirmate de mass-media. Acele acuze teribile şi cuvinte urâte, defăimătoare, nu aveau loc aici. Timpul a trecut şi iată-ne la sfârşitul lunii, când am fost întrebaţi cine va continua. Din grupa mea, cu excepţia a două persoane plecate din România şi a alteia care nu a mai venit din motive de sănătate, toţi ceilalţi am decis să rămânem pentru a continua.

Şi de aici pot spune că a început a doua mea viaţă! Pe toate planurile.

Divorţat fiind, am întâlnit o doamnă care… surpriză  mare, urma şi ea cursul de yoga, în anul 11! Am simţit că nu-i nimic întâmplător în viaţă, că Cineva are grijă de noi, că acel Cineva există şi nu lasă nimic la voia întâmplării.

Apoi, după sărbătorile de iarnă, cursurile s-au dovedit a fi din ce în ce mai interesante, cu exerciţii pentru sănătate, cu meditaţii şi sublime trăiri sufleteşti, cum rar se pot descrie. Surprizele nu s-au oprit deloc aici! În primăvara anului 2012, la Bucureşti, particip la prima mea meditaţie în spirală! Cu mâinile tremurânde, cu emoţii peste emoţii, dar şi cu încurajări, am reuşit să ajung cu prima mea legitimaţie de spirală în şirurile zodiacale. Priveam cu aceiaşi ochi de artist: mă fascinau culorile, oamenii, dar mai ales organizarea. Prima mea spirală după numai o jumătate din primul an de curs! Prima mea comuniune – comunicare cu TATĂL NOSTRU. Şi ce cadru, ce minunăţie, ce trăiri, ce muzică! Atunci când în viaţă ai studiat şi muzica, întâlnind-o, îţi gâdilă simţurile. Era ceva minunat ce primeam, fără a gândi.

Totul a venit ca o completare a vieţii mele de până atunci, ca ceva ce-mi lipsise fără ca măcar să ştiu aceasta. Viaţa spirituală, muzica specială, colegii noi, persoane cu un deosebit respect unii faţă de alţii, marea majoritate cu pregătiri profesionale superioare, persoane care ar fi făcut cinste oricărui loc. Am cunoscut oameni noi şi totul se lega prin cuvinte simple, de parcă ne cunoşteam de ani buni. O linişte şi o întrajutorare care te lasă perplex şi te trimite imediat la întrebarea: „De ce aici se poate, şi în alte părţi nu? De ce doar aici există fraternitate, colegialitate şi respect, iubire, căldură şi bunăvoinţă? Oare să fie atât de greu să ne înţelegem între noi, fără să ne minţim şi să ne vorbim urât unii altora?” Era greu şi pentru mine la început să înţeleg, pentru că era clar, eu veneam dintr-o lume paralelă, unde pe oameni nu-i interesează unii de alţii, nici chiar de cei apropiaţi uneori, o lume în care fiecare e pentru fiecare, precum animalele în junglă. O lume din care veneam, căreia îi aparţinusem… dar deja nu mă mai simţeam de acolo. De unde venea această transformare? De la primele interacţiuni cu băieţi tineri, cu domnişoare, cu domni şi doamne, prin scurtele dialoguri purtate, dar şi datorită comportamentului şi sincerităţii oferite de ei. Mi-am dat seama că aici este locul meu, că aici îmi pot continua viaţa cu potenţialul pe care-l am, dăruit de DUMNEZEU. Observam deja diferenţa între cum eram până acum câteva luni şi cum sunt acum, cum văd lucrurile.

A venit şi ziua primei tabere yoghine, cea de la Herculane. Cunoşteam deja staţiunea, mai fusesem acolo ca turist. Şi totuşi, de această dată pentru mine parcă totul era nou! Datorită faptului că acum vedeam şi judecam din alt unghi, totul era… altfel. Una este să urci ca turist cu rucsacul în spinare pe o potecă de munte de cca 1 km, să ajungi la o cabană unde te aşteaptă o ciorbă caldă, mici şi o bere, cu doi – trei colegi de serviciu, şi cu totul altceva este să urci cu încă 2-3.000 sau chiar mai mulţi colegi, într-o linişte prietenoasă, ştiind că într-un peisaj încântător, chiar dacă uneori ploaia îţi udă obrajii iar vântul îţi zboară pelerina de ploaie, îţi dai întâlnire cu DUMNEZEU TATĂL, într-o atmosferă senzaţională, cu muzică inspirată şi trăiri înălţătoare… Este minunat!

Era greu de imaginat chiar şi pentru mine tot ceea ce observam, toate transformările din propria persoană, tot ce se petrecea sub ochii mei… bunătate şi sinceritate, iubire, o organizare în linişte şi disciplină, cu cooperarea tuturor, de parcă se acţiona la un semn Divin, într-o înţelegere parcă dinainte hotărâtă.

Am regăsit apropierea şi dialogurile, bunătatea şi sinceritatea şi la colegii de la Timişoara unde, invitat de iubita mea, am participat la primul meu Revelion yoghin. Mărturisesc cu sinceritate că am plecat de acasă cu strângere de inimă, dar apoi scurtele relatări ale colegilor din anii superiori m-au liniştit! În drumul spre Timişoara, am  fost introdus în atmosferă, explicându-mi-se cum va decurge programul. Era ceva nou pentru mine, evident, de la mese pline cu mâncare, băuturi, cântări, dansuri, intram acum într-o lume total nouă, la o altfel de sărbătoare cu adevărate trăiri spirituale. Am rezistat cu stoicism, spre admiraţia tuturor celor de acolo, la meditaţiile care au durat toată noaptea, pe un fond muzical de vis. Dimineaţa, aproape că nici nu simţeam oboseala.

După trecerea primăverii însă, a venit şi necazul. O nesăbuinţă a unui nou preşedinte al  instituţiei unde activam a desfiinţat serviciul de reclamă şi m-am trezit astfel fără loc de muncă, după 34 de ani în acel serviciu. Am reuşit cu greu să mai continui cursul de yoga câteva luni, însă apoi am fost nevoit să renunţ. Nu aflasem atunci de posibilitatea de a solicita gratuitate.

Cu multă aspiraţie şi dor de Dumnezeu, cu ajutorul nepreţuit al iubitei mele şi al unor colegi de curs, am reuşit totuşi să ajung în tabăra de la Costineşti de anul acesta. Neavând legitimaţie de tabără, am participat doar la câteva activităţi, spirale şi conferinţe. A fost însă suficient pentru ca la finalul taberei să fiu în formă. Simţeam o putere, o energie, o stare de bine extraordinară. Sosit în Bucureşti, în tumultul vieţii cotidiene, viaţa se derula parcă altfel!

Îndemnat de iubita mea, îi scrisesem ghidului spiritual despre toate frământările mele, solicitându-i sfatul. După tabără am primit răspunsul mult aşteptat! Ajutorul oferit de ghidul meu spiritual, domnul Gregorian Bivolaru, le-a întrecut pe toate! Nu găsesc cuvinte care să exprime judecata dreaptă a ghidului spiritual, felul în care a gândit răspunsul la toate solicitările. Mâna întinsă mie, posibilitatea de a-mi desfăşura activitatea din punct de vedere profesional în domeniul artei, posibilitatea continuării cursurilor, participarea la tabere şi alte lucruri minunate, le-am primit ca un dar nepreţuit, ca un copil care primeşte jucăria mult dorită. Oare cum poţi răspunde unui astfel de gest, care poate-ţi va transforma cu totul viaţa? Cu inima, cu sufletul, cu mii de mulţumiri? O fi de ajuns oare?… Îmi voi pune mereu această întrebare. Răspunsul este: undeva acolo sus, cineva mi-a trimis un semn bun, prin domnul Gregorian Bivolaru.

Aşa încât iată-mă din nou colegul vostru, al tuturor celor ce cred în DUMNEZEU TATĂL, al tuturor celor ce sunt drepţi şi cinstiţi, ce gândesc normal, ce cred într-o viaţă frumoasă, armonioasă, spirituală, în ochii cărora dacă te uiţi, poţi citi SIMPLITATE, CINSTE şi CREDINŢĂ.

Mulţumesc ghidului meu spiritual!

G. M. C., an 2 de yoga, Bucureşti