Presa pretinde că are liste cu „sute de victime”. Să le numărăm împreună (coane Fănică…)

Deși ne acuză pe noi de teoria conspirației (de exemplu pentru că susținem dreptul de a decide singur dacă te „vaccinezi” sau nu ori pentru că punem la îndoială narațiunile oficiale pe diferite subiecte care nu fac însă obiectul acestui articol), totuși presa susține mitul existenței unei organizații tenebroase, care – printre altele – „răpește” copii de 28 de ani de lângă mamele lor sau „exploatează sexual” femei care își văd liniștite de viața lor fără să observe că sunt „exploatate” până nu le atrage atenția parchetul. Sau presa binevoitoare. (Cam la fel ca la covid-19, prima boală din lume pe care nu știi că o ai decât dacă ești dus cu forța să faci un „test”, care este special conceput astfel încât să „găsească” orice dorește testatorul. Ta-dam!)

Sunt deci câteva publicații, cu Ziua în frunte, dar vin tare din urmă și altele, care publică literatură SF pe post de „anchete de investigații” și pretind că au mărturii de la sute de „victime” care au venit la redacție, probabil au stat și la coadă, să povestească ce orori au suferit. Apropo de orori, deschidem o paranteză pentru o mică lecție de limba română (care s-ar putea transforma în rubrică permanentă, la câte perle ne servește presa). Titlul de senzație „Tânăra Agnes povestește ororile spirituale făcute de Bivolaru” conține, stimată redacție a1.ro, o contradicție în termeni, un nonsens. O oroare nu poate fi ceva spiritual, iar ceva spiritual nu poate fi o oroare. Plus că nu prea poți să „faci” o oroare. Poate româna nu este limba maternă a autorului, și atunci nu ne putem supăra. Dar dacă este, profa de română din liceu nu s-a descurcat prea bine. Ne și imaginăm dialogul: „Ce orori ați mai făcut, dragi copii?”

Închidem paranteza și revenim. Deci rămăsesem la sute de mărturii, victime fără număr, vieți distruse, destine zdrobite, telenovelă dâmbovițeană. Cu multe episoade, cam aceiași actori, dialoguri puține și repetate în buclă, atmosferă dramatică, suspans bine regizat, trăsături grotești, lacrimi și suspine; ce mai, rețetă de succes. Stimați cititori și telespectatori, după ce vă stoarceți batistele, vă rugăm să vă puneți câteva întrebări. Nu vă sugerăm răspunsurile, doar vă dăm niște indicii ajutătoare.

Dacă au „mărturii cutremurătoare” de la sute de „victime”, de ce la poliție sau la parchet sau la alte instituții competente nu există sute de plângeri? După cum a afirmat chiar un procuror cu câțiva ani în urmă, în dosarele fabricate împotriva lui Gregorian Bivolaru în 2004 nu au existat nici un fel de plângeri înainte de începerea urmăririi penale. Toate plângerile așa-ziselor victime au apărut după ce procurorii au început să caute persoane pe care să le întrebe dacă nu cumva își „amintesc” că au fost victimele lui X sau Y acum 3-5-7 ani. În schimbul unor despăgubiri generoase, ca să merite deranjul, sau în schimbul ridicării sechestrului de pe casă. Și chiar și așa, după ce parchetul a luat inițiativa, tot nu au găsit „sute de victime” sau de martori. Doar citeau și procurorii ziarele, știau că Ziua se laudă că „are” sute de mărturii, de ce nu le-au cerut? Iar Ziua știa că ancheta era în desfășurare (să nu spună că nu știau, că le crește nasul), dacă aveau atâtea sute de „mărturii”, de ce nu au dat o mână de ajutor justiției?

Alte două întrebări, legate între ele. De ce „victimele” care vorbesc la televizor sunt mai mereu anonime, filmate din spate, cu vocea modificată? (Cu excepția Arabelei, care tocmai de asta vorbește, să o mai vadă și pe ea lumea, poate pune mâna pe un contract.) Și de ce au povești atât de asemănătoare? De fapt rectificăm, ar fi oarecum logic ca poveștile să fie asemănătoare când oamenii trec prin experiențe asemănătoare. Întrebarea corectă este cum de folosesc aceleași cuvinte, aceleași expresii, aceleași invective? Doar se știe că doi oameni nu redau la fel o aceeași experiență, chiar dacă au fost împreună în același loc. Decât dacă de fapt nu au fost în acel loc, ci au auzit doar o poveste despre acel loc, și atunci repetă ce au auzit.

Explicația că sunt anonime pentru că „se tem pentru viața lor” e cusută cu ață albă. Nu a auzit nimeni de vreo persoană care să fi avut ceva de suferit după ce a depus mărturie la proces împotriva lui Gregorian Bivolaru sau a celorlalți practicanți yoga. Nu există vreun exemplu de yoghin care să se fi răzbunat după ce a fost dat afară abuziv de la serviciu pentru „vina” de a practica yoga. Dacă ar fi existat vreun astfel de caz, suntem siguri că s-ar fi făcut mare tam-tam. Cealaltă explicație, evident cea corectă, este că nu-și arată fața pentru că așa s-ar putea dovedi ușor că mint.

Următoarele întrebări. Care este vârsta la care o persoană adultă este liberă să ia decizii cu care mămica nu e de acord? De ce nu poți la 28 de ani să decizi că practica spirituală e mai importantă pentru tine decât cariera?  De ce ești spălat pe creier dacă practici Hatha Yoga două ore pe zi, dar nu ești spălat pe creier dacă lucrezi 10 ore pe zi la o corporație? De ce nu e bine dacă îți dedici viața căutării spirituale, dar este excelent dacă ești obsedat de muncă? (Până în momentul în care ajungi la burnout și atunci te apuci de meditație, ca să nu clachezi de tot.) La aceste întrebări nu avem nici noi indicii ajutătoare, să răspundă fiecare cum consideră.

O întrebare puțin mai încuietoare. Cum de nu-și dau seama respectivele „victime” decât după ani buni de când au părăsit cursul de yoga că au fost „victimele” cuiva? Evident, aici ni se va răspunde că au fost „spălate pe creier”, că au fost „manipulate mental” etc și de aceea le ia timp să-și revină. Dar chiar și așa, dacă le-a luat ceva timp să-și dea seama că au fost „abuzate”, de ce nu se duc după aceea glonț la poliție, ci bat la porțile redacțiilor? Noi zicem că totuși merită luată în considerare și ipoteza că sunt pur și simplu persoane cărora le place să fie în centrul atenției. Dacă mass-media îți oferă o ocazie să te bagi în seamă, cum s-o refuzi? Dacă parchetul îți dă posibilitatea să obții ușor niște bani nemeritați drept „daune morale”, de ce să nu-ți încerci norocul?

Întrebarea de 100 de puncte. Dacă au fost „spălate pe creier”, „manipulate”, ținute cu forța într-o „sectă” (unde veneau de bunăvoie la un curs săptămânal și în rest aveau viața lor), cum de le-a fost atât de ușor „victimelor” să plece? Cum de nu le-a oprit nimeni, nu le-a amenințat, nu s-a răzbunat, nu le-a șicanat, nu a aruncat asupra lor blesteme? Că doar li se știu numele, adresele, locul de muncă, iar dacă e să te iei după unii și altele MISA este o „caracatiță”, e prezentă peste tot, controlează tot, s-a infiltrat în parchete și instanțe judecătorești, grupează „sute de procurori, judecători, polițiști și ofițeri de informații” (știe dl Gușă sigur-sigur, i-a spus lui o păsărică), are la mână politicieni pe care îi „șantajează” etc. (Le mulțumim pe această cale domnilor mincinoși care afirmă că am avea 100.000 de membri, deși ei știu foarte bine că nu este așa; considerăm această cifră drept premonitorie și vizualizăm momentul când va deveni realitate.)

Treacă de la noi. Să zicem că acum 20 de ani parchetul nu citea ziarele, ziarele nu știau ce caută parchetul, iar „mărturiile cutremurătoare” ale mamelor îndurerate au rămas din greșeală în redacție, în loc să ajungă pe masa instanței. Scoateți vă rugăm mărturiile de la naftalină și haideți să le numărăm împreună, coane Fănică. Două la primărie, două la prefectură, două la școala de fete… total 400! Veniți cu 100 de mărturii, hai nu 100, măcar 90, hai nu 90, măcar 77, le puneți pe masă și începem să verificăm împreună, cineva din MISA cu cineva din redacție, travail d’équipe, dacă acele persoane chiar există, cum le cheamă, unde le găsim, ce abuzuri reclamă, dacă au cumva și vreo dovadă. Noi avem pixurile pregătite, vă așteptăm cu lista. Ne dați, ori nu ne dați?

Să nu fim greșit înțeleși. Nu contestăm că ziariștii au la dosar niște plângeri. Poate mai mult de trei. Poate chiar mai mult de 10. Poate chiar peste 15. Glumiți? În ziua de azi să nu se plângă lumea de ceva? Nici sfinții nu scapă de critici, cu atât mai mult oamenii, și mai ales cei care deranjează. Așa că haideți să ne imaginăm un experiment. Să zicem că lansăm public solicitarea ca toți cei care știu că dl X (X = oricare dintre jurnaliștii care ne acuză de toate relele lumii) a avut o relație cu un star porno (dl Gușă știe la ce ne referim) sau a apelat la serviciile unor prostituate, de exemplu, sau că a luat/dat mită, sau că se droghează etc, aici ne putem folosi imaginația, deci toți cei care au cunoștință de astfel de fapte reprobabile sunt rugați să trimită un e-mail pe adresa cutare. Nu e nevoie de probe, că nici dl X nu are probe când ne acuză de tot ce-i trece prin cap sau ce primește ordin pe unitate, doar de o declarație în care autorul să descrie ce fapte rușinoase „știe” el că a făcut domnul X sau doamna Y. Ne credeți pe cuvânt că s-ar aduna zeci sau sute de astfel de „mărturii cutremurătoare”? Toți cei care au avut vreodată ceva de împărțit cu X, foste iubite, amante părăsite, vecini invidioși pe bolidul lui de lux, oameni care se plictisesc acasă, colegi de serviciu cărora le-a suflat promovarea, colegi de școală pe care i-a bătut când erau mici etc își vor „aminti”, cu detalii picante, astfel de fapte, cu atât mai mult cu cât nu le cere nimeni să și dovedească ce afirmă. (Iar în fond unele pot să fie adevărate.) Dacă le mai promitem și o mică recompensă, e-mailurile vor curge în valuri. După care îl invităm pe X să dea explicații, să dezmintă acuzațiile și să-și repare imaginea (dacă mai poate). Nu avem nicio îndoială, cât de mică, că și dacă ulterior am face public faptul că a fost un experiment, o glumă proastă, tot vor exista în continuare suficient de mulți care vor „ști” sigur că X a făcut fapta cutare, ei au văzut la televizor sau au citit în presă. Este un experiment ipotetic, profund neetic, pe care noi nu l-am face niciodată (dormiți liniștit, dle X), dar suntem siguri că ați prins cele două idei. Că este ușor să acuzi pe cineva fără dovezi și că mereu va fi cineva dispus să plece urechea la scandaluri. Cu cât mai picante, cu atât mai bine.

Deci veniți cu lista? Sau continuați să vă lamentați că „MISA din România a devenit agresivă”?