Franța: Discursurile instigatoare la ură împotriva Scientologiei sunt acum finanțate de contribuabili

de Massimo Introvigne

Un „documentar” difuzat de France 5 a oferit un exemplu clasic despre cum nu trebuie prezentate publicului religiile minoritare

Captură de ecran din „documentarul” canalului France 5

Cel mai recent documentar al canalului France 5 despre Scientologie (difuzat duminică 15 februarie) nu poate fi considerat o anchetă jurnalistică. A fost cu totul altceva… mai degrabă similar cu un spectacol auto-da-fé baroc în care ereticii erau arși în piața publică: un spectacol ritualic, una dintre acele ceremonii televizate familiare în care postul public de televiziune își reafirmă propria certitudine. Ereticul este întotdeauna același, tonul este neclintit, concluzia este predeterminată. Începi să bănuiești că singura incertitudine rămasă este dacă bugetul producției va fi mai mare decât cel al ultimului documentar similar.

De data aceasta, canalul, un post public finanțat de contribuabilii francezi, a încredințat proiectul companiei de producție Tohubohu, al cărei nume sugerează dezordine, dar a cărei relație financiară cu France Télévisions pare remarcabil de stabilă. Regizorul Romain Icard nu este doar creierul din spatele documentarului, ci și cofondator al Tohubohu. Partenerul său de afaceri, Thierry Demaizière, este căsătorit cu un membru al Comitetului de etică al France Télévisions. Este o minunată schemă circulară: soția producătorului ajută la supervizarea eticii postului de televiziune care îl angajează pe producător. Unii ar putea numi asta sinergie. Alții ar numi-o conflict de interese. Reglementările franceze în materie de radiodifuziune înclină cu siguranță spre cea din urmă. Dar poate că acest Comitet de etică, asemenea Lunii, își exercită influența în moduri invizibile cu ochiul liber.

Abordarea France 5 – o audiție pentru o piesă de teatru

Documentarul începe cu solemnitatea unui anunț de interes public. Ni se spune despre Scientologie că este periculoasă, opacă și manipulatoare. Acestea sunt afirmații care merită examinate. Dar examinarea necesită metodă, iar metoda necesită surse. Abordarea France 5 în ceea ce privește sursele seamănă cu o audiție pentru o piesă de teatru al cărei scenariu a fost deja scris. Producția prezintă o mână de martori „rari” și „prețioși”.

Cu toate acestea, acești martori sunt orice, numai rari nu. Sunt aceiași foști membri profesioniști și militanți anti-secte care apar în documentar după documentar, interviu după interviu, fiind adesea remunerați pentru participarea lor. Mărturiile lor nu sunt noi; sunt reambalate. Documentarul îi tratează ca și cum ar fi fost descoperiți într-o mănăstire îndepărtată din Himalaya, când de fapt sunt la fel de omniprezenți în mass-media anti-Scientologie precum sunt meteorologii la știrile de seară.

De exemplu, Tony Ortega, prezentat ca un jurnalist care a petrecut 30 de ani realizând investigaţii despre Scientologie. Aceasta este o modalitate de a-i descrie cariera. O altă modalitate ar fi să menționăm diatribele sale virulente împotriva sectelor și plecarea sa bruscă de la o importantă publicație americană după apărarea ferventă a Backpage.com, un site web închis ulterior de FBI pentru facilitarea traficului de copii. În palmaresul său se regăsesc nu numai alegeri editoriale controversate, ci și cazuri documentate de reportaje fabricate sau înfrumusețate, criticate de „Columbia Journalism Review”. Nimic din toate acestea nu apare în documentar. Poate că a fost considerat irelevant. Sau poate că era pur și simplu incomod.

Apoi îi avem pe Marc și Claire Headley, a căror poveste personală cu Scientologia este complicată, dar al căror trecut juridic este destul de clar. Procesul lor de milioane de dolari împotriva Bisericii a fost respins ca nefondat, iar ei au fost obligați să plătească 42.000 de dolari cheltuieli de judecată. Marc Headley a recunoscut că a fost plătit pentru „mărturii” în tabloide, uneori cu până la 10.000 de dolari pe articol. Dacă apariția sa în acest documentar a fost un act de altruism sau un angajament profesional, asta rămâne neclar. France 5 nu cercetează; pur și simplu prezintă.

Captură de ecran din „dezbaterea” care a urmat „documentarului”. Numai oponenții Scientologiei și-au prezentat opiniile.

Următorul martor apare sub pseudonimul „Lucas le Gall”, deși identitatea sa reală – Eric Gonnet – nu este deloc un secret. El este fiul unui activist anti-Scientologie de lungă durată, expulzat din Biserică de zeci de ani și condamnat de mai multe ori în Franța. Gonnet susține că a petrecut patru ani în Organizația Maritimă a Scientologiei, că a deținut funcții internaționale de rang înalt și că a fost mâna dreaptă a liderului Bisericii din California. Aceste afirmații se prăbușesc sub greutatea cronologiei de bază: el a petrecut doar trei luni în organizație, la Copenhaga, în 1980, într-o funcție administrativă modestă. Nu a deținut niciodată o funcție importantă, nu a fost niciodată în California și nu l-a întâlnit niciodată pe liderul Bisericii Scientologice. Propriile sale scrieri includ reflecții sincere asupra tendinței de a inventa povești. Nici acest aspect nu este menționat în emisiune.

Apoi, într-un moment de suprarealism neintenționat, documentarul prezintă un martor generat de AI (inteligența artificială), despre care se afirmă că s-a bazat pe o persoană reală, dar una care era speriată. Franța găzduiește mii de scientologi, dar producția a considerat se pare că este mai ușor să sintetizeze un om decât să intervieveze unul. Este o alegere editorială îndrăzneață, deși probabil nu una care să sporească credibilitatea proiectului. Poate că următorul documentar France 5 va prezenta o hologramă.

Parada martorilor discutabili continuă. Joy Villa, prezentată ca o „tânără actriță americană nevoiașă”, este de fapt o actriță minoră cu câteva roluri secundare, reinventată acum ca o creștină evanghelică care pretinde că a avut o revelație divină despre răutatea prezentă în Scientologie. Povestea ei personală, inclusiv o dispută conjugală dramatică ce implică o sumă substanțială de bani, nu este menționată. Documentarul preferă ca personajele sale să fie simple, fără nuanțe.

Toate acestea ar fi putut fi remediate dacă „dezbaterea” ulterioară ar fi oferit o aparență de pluralism. În schimb, participantii la dezbatere au fost exclusiv critici veterani ai Scientologiei, inclusiv organizații și persoane cu un istoric de litigii împotriva mișcării – litigii care nu s-au încheiat întotdeauna în favoarea lor. UNADFI, reprezentată de avocatul Olivier Morice, a fost condamnată în 2015 de Curtea de Apel din Paris să plătească 21.000 de euro scientologilor pentru acțiuni legale abuzive, o decizie confirmată în 2017. Nici acest context nu a fost menționat.

Când Biserica Scientologică a solicitat ca un reprezentant să poată participa la dezbatere, France Télévisions a refuzat invocând „libertatea editorială”

Expresia „libertate editorială” devine un fel de talisman, folosit pentru a alunga spectrul pluralismului. Un post public de televiziune ar fi trebuit să salute oportunitatea unui dialog direct. În schimb, a ales confortul unanimității. Răspunsul postului de televiziune la preocupările privind imparțialitatea a fost la fel de revelator. Când s-a confruntat cu posibilitatea ca obligațiile sale să fi fost încălcate, France Télévisions a sugerat că responsabilitatea revine Tohubohu, producătorul delegat, care a acceptat contractual să protejeze postul de televiziune de consecințele legale. Este o apărare curioasă: postul public de televiziune invocă libertatea editorială atunci când selectează vocile, dar neputința contractuală atunci când aceste alegeri sunt puse la îndoială.

Nu este nevoie să fii simpatizant al Scientologiei pentru a considera acest fapt îngrijorător. Nu este nevoie să susții credințele, practicile sau structura organizațională a acesteia. Este nevoie să crezi că radiodifuziunea publică ar trebui să adere la principiile care îi justifică existența: imparțialitate, onestitate și pluralism. Acestea nu sunt idealuri decorative. Sunt obligații legale, finanțate de contribuabili, menite să asigure că mass-media publică servește publicul, nu o narațiune.

France 5 a avut ocazia să includă cercetători ai noilor mișcări religioase

Ne referim aici la cercetători care le studiază cu rigoare academică. Franța are astfel de cercetători. Bernadette Rigal-Cellard, de exemplu, a petrecut zeci de ani examinând religiile minoritare cu seriozitate metodologică. La nivel internațional, Donald Westbrook a publicat numeroase lucrări despre Scientologie la Oxford University Press și Cambridge University Press – care nu sunt deloc publicații marginale. Aceste voci nu au fost invitate. Absența lor nu este o omisiune, ci o alegere.

Stephen Kent în timpul emisiunii anti-scientologie

În schimb, programul s-a bazat pe Stephen Kent, un sociolog canadian a cărui ostilitate față de religiile vechi și noi este atât de pronunțată, încât el a sugerat public că mulți fondatori ai marilor religii mondiale – inclusiv profetul Mahomed și apostolul Pavel – sufereau de tulburări mintale grave. El a scris recent: „Poate că Dumnezeu există, dar dacă El (sau Ea sau Ei) există, atunci ne întrebăm de ce Dumnezeu a ales ca atât de multe revelații să vină prin minți tulburate”. Când cineva aplică acest reducționism psihiatric întregii istorii a religiei, devine dificil să luăm în serios certitudinea sa clinică bruscă atunci când își îndreaptă atenția către Scientologie.

Apărătorii documentarului vor susține că includerea scientologilor sau a cercetătorilor neutri ar fi „legitimizat” mișcarea. Acest argument denaturează esența jurnalismului. Jurnalismul nu are rolul de a proteja spectatorii de complexitate. Rolul său este de a prezenta complexitatea și de a avea încredere în spectatori că vor reuși să o înțeleagă. Un documentar care exclude toate vocile disidente nu este o investigație. Ceea ce France 5 a oferit în acest caz a fost un monolog – rafinat, încrezător și ermetic. Producția a confundat repetiția cu rigoarea, unanimitatea cu adevărul și spectacolul cu ancheta. Pe scurt, a fost o ocazie ratată.

Scientologia are dușmani. Ridică întrebări. Merită să fie analizată cu atenție. Dar analiza necesită mai mult decât un scenariu prestabilit și o distribuție de antagoniști cunoscuți. Necesită curiozitate, umilință și disponibilitatea de a asculta părerile celor care nu se încadrează în narațiune. France 5 a ales altceva. Şi, din păcate, nu este prima dată când se petrece o astfel de stigmatizare a minorităţilor religioase.

Rezultatul în acest caz a fost o cameră de ecou frumos iluminată, editată profesional, dar totuși o cameră de ecou [n.b. „echo chamber”, un spațiu în care oamenii interacționează doar cu informații și opinii care le confirmă propriile convingeri, excluzând perspectivele opuse]. Indiferent cât de dramatice ar fi ecourile, ele nu se califică drept jurnalism.

Articolul original în limba engleză este disponibil pe site-ul bitterwinter.org.

*****

Despre autor

Massimo Introvigne (născut pe 14 iunie 1955 la Roma) este un sociolog italian al religiilor. Este fondatorul și directorul general al Centrului pentru Studii privind Noile Religii (CESNUR), o rețea internațională de cercetători care studiază noile mișcări religioase. Introvigne este autorul a aproximativ 70 de cărți și a peste 100 de articole în domeniul sociologiei religiilor. A fost principalul autor al Enciclopediei religiilor din Italia (Enciclopedia delle religioni in Italia). Este membru al consiliului editorial al Interdisciplinary Journal of Research on Religion și al consiliului executiv al Nova Religio de la University of California Press. În perioada 5 ianuarie – 31 decembrie 2011, a fost „Reprezentant pentru combaterea rasismului, xenofobiei și discriminării, cu accent pe discriminarea împotriva creștinilor și a membrilor altor religii” al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE). Din 2012 până în 2015 a fost președinte al Observatorului libertății religioase, instituit de Ministerul italian al Afacerilor Externe pentru a monitoriza problemele de libertate religioasă la nivel mondial.