Jurnalism de investigație sau „Povești nemuritoare”?

Propagandă made in UK

Conform unui manual universitar, „Jurnalismul de investigație reprezintă anchetarea, prin eforturi proprii, a unor subiecte ascunse, complexe sau de interes public major, care implică adesea dezvăluirea unor nereguli, abuzuri de putere sau ilegalități. Spre deosebire de jurnalismul cotidian, acesta necesită timp, surse solide, analiză aprofundată și explică „de ce” s-a petrecut ceva, nu doar „ce” s-a petrecut. […] Ancheta jurnalistică este acel produs care rezultă dintr-o cercetare şi un efort personal al jurnalistului, nu din scurgeri judiciare, abordează o problemă într-un context general, ce implică o colectivitate, îndreaptă, pe cât posibil, nedreptăţile create, prezintă şi explică probleme sociale complexe şi dezvăluie fapte de corupţie, abuzuri şi delicte ale puterii.” Cam asta înseamnă jurnalism de investigație. Asta credeam și noi, până am văzut ultra-promovatul documentar de pe Apple TV „Twisted Yoga”, în care își joacă propriul rol așa-zisa jurnalistă de investigație (sau jurnalista de așa-zisă investigație? Cum o fi corect?) Andreea Pocotilă.

Pentru cei care nu au văzut documentarul, bun de pus în manualele de manipulare prin mass-media, dar altfel profesionist făcut de o echipă de producție engleză cu buget cât al unui județ mai mic, redăm aici panseurile Andreei imortalizate pe peliculă. (Dacă vă întrebați pe ce ne bazăm când spunem că e un film demn de manualele de manipulare, găsiți explicații în detaliu aici, aici, aici și aici. Deocamdată doar în limba engleză.) De altfel nici nu ar trebui numit „documentar”, asta ar presupune să fi „documentat” corespunzător subiectul tratat, din mai multe perspective, nu să includă doar puncte de vedere convergente într-o narațiune prestabilită.

A ști sau a nu ști, asta-i întrebarea

Deci Andreea Pocotilă, jurnalistă, zice că „cercetează” subiectul de mulți ani. „Eram studentă când a izbucnit scandalul, în 2004. Îmi amintesc că am văzut toate acele imagini la televizor despre Gregorian Bivolaru. Apoi am devenit reporter de investigație și am început să cercetez mai mult această grupare. Aceste ziare acoperă o perioadă foarte lungă de timp, de la începutul anilor ’90 până în 2004, când scandalul a luat amploare”. Poate la „cercetași” e suficient să tipărești hârtii, dar pentru un jurnalist cititul ziarelor se poate numi cel mult „documentare”, până la „investigație” mai e. Ai fi zis că asta se învață la facultate, dar nu ne spune ce facultate a făcut, iar noi nu știm, că nu am investigat. Deci poate nu i-a spus nimeni cum se investighează. Deși am făcut facultăți diferite, noi credem că o investigație ar fi presupus să discute (și) cu câțiva dintre miile de cursanți MISA din România. Poate greșim, dar asta credem noi…

Alt panseu. „Toată lumea din România știe cine a fost  Gregorian Bivolaru. Toată lumea a auzit de el.” Prima propoziție e greșită, a doua e adevărată, rata de succes 50% – not bad. Toată lumea din România, sau măcar cei născuți înainte de 2000, au auzit de Gregorian Bivolaru. Dacă lumea chiar ȘTIE cine este Gregorian Bivolaru, asta e altă poveste. A different story. Lumea „știe”, în general, doar despre scandalurile din presă sau de la televizor, povești nemuritoare atât de grotesc trase la indigo, încât e imposibil să nu vezi că e ceva în neregulă cu ele. „Știu” că e un bau-bau, un fel de monstru care le fură mamelor copiii de 30 de ani și îi duce la yoga, care ar fi creat o sectă, care spală lumea pe creier și îi învață despre continența erotică amoroasă și despre Atributele Dumnezeiești. Se știe dintotdeauna că asta fac oamenii „răi”, îi învață pe oameni lucruri bune. El a făcut multe lucruri foarte bune, are câteva zeci de mii de martori, deci trebuie să fie un om taaare „rău” – să-i credeți pe cuvânt pe jurnaliști, că ei nu mint. (Ha!)

Și acum îi punem Andreei prima întrebare încuietoare, ne cerem scuze dacă o luăm tare, poate nu se descurcă cu cifrele. Cu câte persoane care l-au cunoscut personal pe Gregorian Bivolaru ați discutat pe când „investigați”? (Excludem personajele din film). Cu câți dintre zecile de mii de actuali sau foști cursanți, din România sau from abroad, ați vorbit ca să vedeți ce îi mână în luptă, de ce merg în continuare la cursul de yoga pe care l-a fondat, de ce îi ascultă conferințele și îi citesc cărțile, deși de 36 de ani sunt terfeliți, înjurați, etichetați în toate felurile de presă, de autorități, de vecinii care „au văzut ei la televizor” ce se face la secta aia yoga? Să fie o epidemie de spălați pe creier? Să fie masochiști?

Că a făcut o școală, se vede. Acolo au învățat-o ceva: cuvintele contează întotdeauna și nu e nimic mai eficient decât să pui o etichetă. Nu-ți mai trebuie argumente, ajunge drept la țintă, creează instantaneu o reacție adversă, iar celălalt nu are nicio șansă. (Gândiți-vă puțin la dialogul: „Sunteți sectanți.” „Ba nu, nu suntem.” Cine câștigă? Ce imagine rămâne în capul celui care ascultă?) După tiparul cunoscut, ea declamă: „gruparea MISA”. Sensul din dicționar este neutru, dar în subconștientul colectiv evocă niște interlopi, serialul Caracatița (La Piovra, anii ’90, ce vremuri…), Nașul 1, 2 sau 3, în funcție de vârsta privitorului. (Nașul doișiunsfert nu există, era altceva…)

Prin Ferentari după sateliți

„Investigațiile” au dus-o pe doamna sau domnișoara Pocotilă și în Ferentari, normal. Un cartier „… cunoscut pentru casele folosite ca ashramuri de gruparea MISA. Majoritatea dintre ele erau pe aceste străzi. Puteți observa că nu există ferestre sau că ferestrele sunt foarte mici, garduri foarte înalte, multe dintre ele având antene de satelit foarte mari...” Trecem la următoarea întrebare. Cât de mici pot fi ferestrele și cât de înalte gardurile dacă la perchezițiile din martie 2004 (ne scuzați că tot aducem vorba, dar ne-au marcat…) jandarmii au intrat pe ferestre și au sărit porțile? Că n-or fi toți campioni la săritura cu prăjina. Și mai aveau și puștile la ei. (Dacă la unele geamuri ați văzut și gratii, acum știți de ce.)

Cea mai comică ni s-a părut menționarea antenelor de satelit „foarte mari”. Din ce am investigat noi, casele yoghinilor din Ferentari nu au antene de satelit, ați greșit adresa. Și dacă ar avea, ce? Înseamnă că vor să facă trafic cu sateliți sau să le schimbe orbita? Poate vor să vadă filme, că știrile îi deprimă… Pe exact același subiect, dacă nu era vorba de MISA, ar fi zis probabil (speculăm și noi, să ne dăm jurnaliști): „Vedem aici niște antene impresionante, care ne lasă cu gura căscată. O confirmare că a crescut nivelul de trai.” Dar dacă e legat de MISA, e dubios, suspect, ilegal, imoral. Sau îngrașă.

Zidul plângerilor

Let’s move on, Andreea. „… iar în 2004 poliția a primit informații că se petreceau mult mai multe lucruri în interiorul acestor case, decât niște cursuri obișnuite de yoga”. Dăăă… Acolo locuiau oameni, nu se țineau cursuri. Se petreceau multe: găteau, citeau, dormeau, practicau yoga, spălau rufe, călcau cămăși, făceau orice face un om normal în casa lui, fără să prevadă că or să-i spargă ușa jandarmi mascați.

„Poliția primise numeroase plângeri din partea unor părinți care au informat autoritățile că le dispăruseră copiii fiindcă intraseră în această mișcare, MISA.” Care plângeri, care copii? Până la perchezițiile din 2004 nu au existat plângeri, a afirmat clar generalul Dan Voinea, fost șef al parchetelor militare. Doar la televiziuni se puteau plânge părinții că le-au plecat de acasă copiii majori, la poliție i-ar fi luat în râs. Unii se mai rup de fusta mamei, asta e viața. „Se credea că mulți minori locuiau acolo.” (Brusc a devenit credincioasă, crede și nu cercetează…) Dacă într-o casă locuiește o familie, iar familia are copii minori, nu e normal să locuiască împreună? Dacă or fi fost copii în respectivele case, noi nu știm, în fond putea să investigheze. După dramatismul exprimării ziceai că cineva ia copii minori de pe stradă și îi duce cu forța să facă yoga.

Fără legătură directă cu jurnalista Pocotilă, dar pe același subiect și în același film, procurorul Marian Delcea (un nume de tristă amintire printre cei călcați de jandarmi în 2004) afirmă: „Unele dintre ele [fetele aflate în casele percheziționate] erau speriate, erau plăpânde. Nu i-am simțit liberi. Am rămas, pot să spun, chiar siderat.” Glumiți, domnu’ Delcea? Și noi suntem siderați. Normal că erau speriate, le-ați scos din pat în chiloți, le-ați pus arma la cap și un mascat răcnea că le omoară dacă mișcă. Dumneavoastră v-ar fi plăcut? Dar domnișoarei jurnaliste? Și încă o întrebare pentru dvs, cât mai aveți microfonul: cum „simți” că un om e liber?

Logica imbatabilă a dlui Delcea continuă să ne pună în dificultate: „copiii lor aderaseră la o mișcare, aderaseră la un cult și ajunseseră să se rupă de familie, de nucleu, fără o explicație foarte clară.” Copiii – majori, repetăm și subliniem – s-au înscris la cursul de yoga ca să practice yoga. Este o explicație foarte clară. Cursul de yoga nu este un cult, iar părinților nici nu le-ar fi trecut prin cap că e vorba de un „cult” dacă nu ar fi văzut aberațiile din presă.

Cine minte mai bine?

Andreea Pocotilă trece înapoi de la credință la povești nemuritoare: „…poliția a declarat presei că avea informații că ar putea avea loc trafic de persoane, că ar putea exista activități de crimă organizată…”. Cine minte, poliția sau presa? După cum Andreea a omis fie să spună, fie să se informeze, cursul de yoga și Gregorian Bivolaru personal au fost constant supravegheați după 1990 de SRI – Securitatea pe stil nou. Care știa foarte bine că nu se petrecea nimic ilegal, altfel ar fi găsit munți de dovezi în atâția ani, nu ar fi avut nevoie să intre cu arme și bocanci în viața unor oameni ca să le smulgă declarații fals incriminatoare.

Spre mirarea Andreei, „Imediat după descinderile care au avut loc, MISA a început să-și construiască o apărare și să organizeze proteste. Și apoi, exact când lucrurile erau în plină fierbere și toți ochii erau pe MISA, Gregorian Bivolaru a decis să apară la această emisiune TV foarte populară, Marius Tucă Show, la doar câteva zile după descinderi.” Oare nu e normal să te aperi când ești atacat în casa ta? Dvs ce ați fi făcut? Da, s-au organizat proteste, foarte pașnice, au protestat mii de oameni zile la rând sperând că instituțiile statului îi vor auzi. Ce puteau să facă altceva, ritualuri de magie neagră, cum afirmă o fostă hippioată care apare în documentarul ne-documentat? Există poze și filmări de la proteste, puteți verifica, nu apar vrăjitoare, cozi de mătură, găini negre.

Sunteți pe recepție?

Apariția lui Gregorian Bivolaru la Marius Tucă show, una dintre puținele ocazii care i s-au oferit de a-și prezenta punctul de vedere, a fost pentru Andreea o altă ocazie ratată de a înțelege ceva. „A spus că va transmite un fel de stare de fericire absolută telespectatorilor care sunt deschiși să creadă în filozofia lui. […] Poți începe să te întrebi dacă omul este în regulă din punct de vedere mental.” Noi ne întrebăm dacă Andreea are probleme de înțelegere și dacă a căutat în dicționar termenul filozofie. Gregorian Bivolaru a spus că, „prin branșarea la sferele infinite de forță benefică care există în Macrocosmos”, va transmite timp de un minut o stare de fericire celor deschiși să o recepteze. Nu e o mare filozofie, nu trebuie să crezi, doar să fii deschis să receptezi.

Vă aducem la cunoștință pe această cale că zeci de mii de oameni au participat la nenumărate exemplificări spirituale susținute de profesorul de yoga Gregorian Bivolaru la care, culmea, au perceput toți aceleași stări. Nu unul a perceput fericire, altul curaj, altul generozitate etc. – ceea ce arată că erau percepții obiective, nu imaginație. Cum explicați asta? Au toți probleme mentale?

Suedia mon amour

„Investigația” i-a condus pașii „jurnalistei” și spre Suedia. „Trecuseră doar vreo 15 ani de la căderea regimului comunist și MISA a folosit acest argument, care era încă un subiect sensibil în România, susținând că România este încă o țară coruptă, este încă o țară în care poliția recurge la forță, orice, pentru a convinge autoritățile suedeze să respingă cererile de extrădare.” Nota 4, înapoi în bancă. După ce că nu investigați, acum nici nu vă mai documentați? Probabil nu vorbiți suedeza, nici noi, dar informațiile sunt disponibile în multe limbi și în fond cu un minim efort puteați să trimiteți un e-mail suedezilor.

În Suedia a avut loc un proces adevărat la Curtea Supremă, cu martori, cu probe, cum au învățat ei că se face un proces. Judecătorii au chemat martori din România, au audiat experți, au audiat-o și pe presupusa victimă, Mădălina Dumitru, care apropo își menține și azi, după 22 de ani, afirmația că procurorii i-au smuls cu forța (într-un interogatoriu fără avocat, deși era minoră!) declarația împotriva lui Gregorian Bivolaru și că au refuzat să țină cont de declarațiile ei ulterioare. Deci suedezii nu au fost păcăliți de yoghinii „răi” și „manipulatori”, ci au investigat (a se vedea diferența), au ajuns la concluzia că nu poate avea un proces corect în România și i-au acordat azil politic și o identitate protejată.

Praf în ochi (din arhive)

Mergem mai departe, la acele povești nemuritoare prezentate naivilor și producătorilor englezi drept investigație jurnalistică. „MISA și Gregorian Bivolaru l-au prezentat întotdeauna pe Bivolaru ca fiind atât o victimă, cât și un erou, că a fost mereu oprimat, atacat, hărțuit, închis, torturat, bătut de fosta poliție secretă a României, numită Securitate.” Nu e vorba că „l-au prezentat”, chiar a fost hăituit. O afirmă și profesorul și cercetătorul Gabriel Andreescu în cărțile sale, după ce s-a documentat foarte serios în arhivele CNSAS. Dacă ne dați o adresă, vi le trimitem cadou.

Fabulațiile continuă. „Nu a fost închis pentru că a practicat yoga. Așa reiese din dosare.” Caragiale ar fi zis „parol, țațo?” Noi vă spunem mai elegant: domnișoară, insultați toți foștii deținuți politic din vremea comunismului. Toată lumea știa pentru ce erau închiși, doar că în dosar scria altceva. Cunoașteți vreo dictatură care recunoaște că închide oameni din motive politice?… Ca să nu trebuiască să ne credeți pe cuvânt, că am observat că aveți o credință oscilantă, aflați că există Sentința Civilă nr. 1271/1 iulie 2011, prin care Tribunalul București admite caracterul politic al condamnărilor din 1977 și din 1984, precum și caracterul politic al măsurii internării medicale din 1989. Doriți să comentați ceva pe subiectul acestei omisiuni flagrante și descalificante?

Contribuția Andreei Pocotilă, jurnalistă, la acest film se încheie în forță cu o altă inepție. „Dar de data aceasta [n.b. în 1989] Securitatea a decis că locul lui nu era la închisoare, ci într-un spital de psihiatrie. Este descris ca fiind obsedat sexual. […] A fost supus unui examen psihiatric care arată că îi lipsește capacitatea mentală de a-și evalua propriile acțiuni, propriile fapte. Apoi, la doar câteva luni distanță, regimul comunist din România a căzut. Și la scurt timp după aceea, comisia specială a acelui spital de psihiatrie a decis să-l elibereze pe Gregorian Bivolaru.” Dacă de investigat nu investigați – și deci n-ați aflat că la spitalul psihiatric Poiana Mare erau internați oamenii incomozi pentru sistem – măcar logică să aveți. Dacă lui Gregorian Bivolaru îi lipsea capacitatea mentală, cum de l-au eliberat după revoluție? Așa se face pe la noi, se dă drumul nebunilor pe străzi? Sigur, trăim într-o lume nebună, dar nu chiar ad litteram. Dacă v-ați fi documentat, ați fi aflat că medicul Leonard Hriscu, cel care s-a ocupat de Gregorian Bivolaru la Poiana Mare, a dat un interviu în care a negat diagnosticul pus de comisia de experți securiști care l-au internat. Ceea ce nu face decât să confirme concluzia de mai sus a Tribunalului București.

Of, domnișoară Andreea, v-ați luat cu altele și ați uitat să spuneți la final: „Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea așa”. Felicitări, pe englezi i-ați păcălit! Chiar v-au luat drept jurnalistă de investigație…