Megaliții – aliniamente ce pot să capteze energia subtilă cosmică şi să moduleze în mod armonios anumiţi curenţi telurici

Megaliții pot fi întâlniţi pe fiecare continent. Din timpuri străvechi, complexele și aliniamentele megalitice, tumulii și stâncile erecte uriașe numite menhiri străjuiesc unele locuri cu încărcătură geomagnetică specială care sunt răspândite pe toate continentele. Un menhir (termen compus ce provine din două cuvinte ale limbii bretone: maen sau men, care înseamnă „stâncă“, și hir, care înseamnă „lung“) este o piatră mare sau o stâncă ce are o poziție verticală. În Europa, menhirii sunt în particular numeroși, mai multe mii de astfel de stânci găsindu-se în Irlanda, Anglia și Franța, dintre care în jur de 1.200 numai în regiunea Bretagne.

Menhirii pot fi găsiți fie ca monoliți, fie ca parte a unui grup de pietre similare. Mărimea lor poate varia considerabil, iar forma lor este adesea inegală și ascuțită spre vârf. Se crede că ei au fost ridicați de-a lungul unei lungi perioade, începând încă din preistorie, ca parte a unei culturi megalitice care a înflorit la un moment dat în Europa.

În Evul Mediu, se credea că stâncile erecte uriașe au fost ridicate de uriașii care locuiau Pământul înaintea Potopului. O mare parte dintre Megaliții de pe glob au fost distruși sau desfigurați la începuturile creștinismului, ceea ce demonstrează că aceștia aveau legătură cu un cult religios precreștin. Atunci când menhirii apar în grupuri, în aranjamente adesea circulare, ovale sau în formă de potcoavă, ei fac parte de obicei din unele monumente megalitice.

Rolul exact pe care aceste complexe megalitice îl jucau în vechime este astăzi subiectul unor nesfârșite dezbateri între savanții materialiști, urmașii vechilor fântânari și adepții radiesteziei, fiind, mai mult sau mai puțin, o enigmă a istoriei. De-a lungul secolelor, s-a crezut că menhirii aveau rol de pietre de hotar, că erau elementele unui complex sistem religios sau că funcționau ca niște gigantice calendare astrale timpurii.

Megaliții – releu între Pământ şi Cer

Nu se știe mai nimic despre comunitățile umane și credințele religioase ale celor care au ridicat menhirii. Savanții au emis ipoteza că oamenii Neoliticului sunt cei care, acum 4.000-5.000 de ani, au lăsat în urmă aceste monumente gigantice, alcătuite din stânci imense fixate vertical în pământ.

Geobiologii, bazându-se pe metode moderne de măsurare a curenților energetici telurici, afirmă că piatra a fost folosită cu rolul de rezonator, de releu și modulator al energiilor telurice și cosmice care se desfășoară între Pământ (Terra, Gaia) și Cer (Uranus). Plasarea unor pietre în nodurile unor rețele geomagnetice avea în acest context atât o semnificație simbolică și spirituală, cât și un sens foarte bine definit. Astfel, ridicarea unei stânci verticale într-un loc sacru, într-un punct considerat a fi un sui-generis „centru al lumii“, cum este, spre exemplu,celebrul „Omphalos“ de la Delphi, nu era deloc întâmplătoare. Era marcat astfel printr-un menhir (megalit erect) Axul Lumii, acel fir nevăzut care unește Cerul și Pământul.

De multe ori, frunțile a două menhire erau unite printr-o lespede transversală, orizontală și se forma astfel un complex trilitic numit dolmen (termenul provine din combinarea cuvintelor din limba bretonă taol, tol, care înseamnă „masă“, și men, care înseamnă „piatră“). Aceste dolmene se înalță uneori semețe în vârful unei coline sau la marginea unei râpe, iar alteori sunt îngropate în pământ.

S-a descoperit, prin măsurători radiestezice și cu contribuția unor ființe umane înzestrate cu capacități extrasenzoriale, faptul că de obicei în zonele unde sunt amplasate menhirele există o încărcătură mai mare de energie telurică. Această energie, care urcă de-a lungul menhirelor, se amplifică printr-un fenomen de rezonanță enigmatic și ajunge la lespedea orizontală, pe care de multe ori o face să vibreze spre uimirea martorilor acestui fenomen. Astfel, unii localnici susțin că, în anumite nopți, aud „cântând“ pietrele dolmenelor.

Sunete şi vibraţii specifice

Scriitorul Maurice Guingand, preocupat de enigmele locurilor sacre, susține că blocurile de piatră lovite cu un anumit instrument metalic (de exemplu, cu secera druidică) emiteau un sunet care se amplifica, prin ecou și rezonanță, în ansamblurile megalitice, realizând un fel de invocare mistică, asemănătoare clopotelor bisericilor creștine. De asemenea, Guingand afirmă că dacă blocurile de piatră, mai ales lespezile orizontale ale dolmenelor, erau încinse prin intermediul unui foc ritual, acestea ajungeau să vibreze puternic. În special menhirii creau anumite efecte sonore atunci când vânturile puternice și furtunile se abăteau asupra lor. De aici provine, se pare, ideea de pietre vibrante precum și așa-numitul cântec al pietrelor, care ne-a parvenit probabil din adâncurile epocii megalitice.

Cei care vizitează templele antice și siturile megalitice de mai multe ori mărturisesc adeseori că, atunci când se află în astfel de locuri, percep anumite senzații și stări cu totul neobișnuite.

Există însă argumente care susțin faptul că siturile megalitice și alte locuri sacre antice atrag, stochează și chiar generează propriile lor câmpuri energetice, creând o ambianță vitală propice pentru a atinge cu ușurință anumite stări transformate de conștiință. Aceste trăiri pot fi copleșitoare chiar dacă, de cele mai multe ori, vizitatorii unor astfel de locuri nu cunosc anumite aspecte esoterice care ar fi necesare pentru a-și putea explica mai bine ceea ce se petrece de fapt. Câmpul auric al ființei umane este foarte ușor de influențat. Pentru aceasta este suficientă o mică modificare în mediul ambiant. În astfel de locuri încărcate cu o energie imensă, ființa umană este în mod evident influențată în mod benefic.

O descoperire uimitoare referitoare la câmpul energetic tainic ce este generat de megaliţi

În anul 1983, inginerul Charles Brooker a realizat un studiu pentru a evidenția magnetismul în anumite locuri despre care se consideră că au o anumită încărcătură sacră. Subiectul testului a fost complexul circular de pietre de la Rollright din Anglia.

O analiză magnetometrică a locului a evidențiat circuitul energetic: un curent de forță magnetică era atras în interiorul spațiului circular de piatră printr-o deschizătură îngustă aflată între pietre, care funcționa ca o sui generis intrare. Apoi, curentul energetic se deplasa în spirală către centrul cercului creând un vortex energetic. S-a descoperit, de asemenea, că două dintre pietrele din partea de vest a cercului de pietre „pulsau“, formând ceea ce am putea numi niște „inele concentrice“ de curent alternativ, asemenea valurilor dintr-un iaz.

În urma analizei efectuate, Brooker a afirmat că „intensitatea medie a câmpului geomagnetic din interiorul cercului de pietre era semnificativ mai mică decât cea măsurată în afara cercului, ca și cum pietrele ar fi acționat asemenea unui scut energetic.“ Astfel de descoperiri ne ajută să descifrăm și să înțelegem ceea ce se pare că anticii constructori ai structurilor megalitice știau foarte bine atunci când au ridicat pietrele.

Megaliţii sunt de fapt adevărate „antene“ cosmice

În 1928, o expediție științifică a descoperit în partea nordică a Tibetului, la o altitudine de 6.000 de metri, un grup de megaliți orientați pe direcția Est-Vest care semănau în mod izbitor cu cei de la Carnac. Această orientare a megaliților i-a făcut pe cercetători să emită ipoteza că practica sacerdotală căreia îi era destinat ansamblul megalitic se raporta la un cult solar.

Savanții au mai presupus că o altă destinație a acestor monoliți era stocarea unor forme de energie care sunt încă necunoscute până în ziua de astăzi. Amplasați în puncte de emergență a energiilor telurice, monoliții funcționau ca niște sui generis „antene“ care captau vibrațiile subtile cosmice. În asemenea puncte, energiile telurice și cele cosmice, fiind perfect echilibrate, generau un câmp de energie benefică și curativă în zona din jurul megaliților, câmp ce poate fi perceput de unele ființe umane înzestrate cu capacități extrasenzoriale.

Arhitecţii din vechime cunoşteau legile oculte ale naturii

Se pare că arhitecții antici care au ridicat aceste temple de piatră cunoșteau legile Naturii şi cum să se folosească de ele. Un studiu realizat în anul 2005 de John Burke asupra câmpurilor energetice din interiorul și exteriorul celui mai mare cerc de megaliți din lume (de la Avebury), a evidențiat că modul în care aceștia sunt plasați face să focalizeze și să moduleze într-un anume mod fluxul energetic cosmo-teluric captat. Rezultatele studiului realizat au fost publicate în cartea: Seed of knowledge. A stone of abundance (Sămânța cunoașterii. O piatră a abundenței).

Au fost plasați electrozi în zona menhirilor la Avebury pentru a determina activitatea câmpului electromagnetic al zonei. S-a evidențiat faptul că șanțul circular și megaliții colectează energia curentului teluric de la sol, o concentrează și o eliberează la intrarea acestui ansamblu, uneori cu o forță chiar dublă față de zona înconjurătoare. Burke a descoperit astfel că pietrele de la Avebury sunt aliniate și ridicate în locurile lor cu intenția de a orienta curenții electromagnetici într-o anume direcție, clar stabilită. Modalitatea de funcționare este similară cu cea a acceleratoarelor moderne de particule, în care ionii sunt determinați să se miște numai într-o anumită direcție.

Intensitatea câmpului magnetic natural de la Avebury și Stonehenge este mult mai ridicată decât în alte zone. Menhirii plasați într-o astfel de formațiune circulară se încarcă la răsăritul Soarelui cu curentul teluric din solul din apropierea acestora (atras de megaliți). Curenții magnetici ajung în zorii zilei la un nivel maxim de intensitate și scad în cursul serii.

Vortexul energetic generat de aceste situri megalitice concentrează o imensă cantitate de energie. Aceste zone sunt considerate veritabile porți către anumite planuri astrale. În majoritatea locurilor cu astfel de vortexuri energetice apar unele anomalii gravitaționale, cele mai cunoscute fiiind Marea Piramidă din Egipt și megaliții de la Stonehenge.

Megaliții pot genera stări transformate, superioare de conștiință

Siturile sacre acționează ca niștefocare de energie electromagnetică, iar efectul lor este amplificat în funcție de substanțele din care sunt alcătuiți megaliții. Piatra menhirilor din multe situri megalitice conține cantități substanțiale de magnetit. Aceasta face ca aceste ansambluri de piatră să se comporte ca niște magneți imenși, dar ceva mai slabi, care manifestă un câmp geomagnetic amplificat. Acesta are un efect profund asupra trupului ființei umane, căci în compoziția sângelui este prezentă o anumită cantitate de fier, precum și milioane de particule de magnetit care traversează întregul trup prin intermediul circuitului sangvin și trec inclusiv prin creier, prin glanda pituitară și glanda pineală, care sunt dinamizate atunci când ființa umană se află într-o regiune cu megaliți.

Misterioasa glandă pineală este extrem de sensibilă la câmpurile geomagnetice și stimularea ei declanșează producerea de substanțe chimice cum sunt pinolina și serotonina, care conduc la secreția substanței psihoactive DMT (dimetiltriptamină).

Eliberarea acestei substanțe în structura ființei umane are drept efect experimentarea unor stări transformate, superioare de conștiință. În zona complexelor megalitice sacre există, așadar, o activitate geomagnetică ce influențează în mod benefic ființa umană.

Există o tehnologie străveche ce se bazează pe energia tainică geomagnetică

Inginerul francez Pierre Mereux, care la început era destul de sceptic în privința efectelor geomagnetice ale acestor structuri megalitice, a realizat apoi o analiză exhaustivă a sitului megalitic situat în zona satului Carnac din regiunea Bretagne, în nord-vestul Franței.

În cadrul acestui sit, care este cel mai mare din lume, există două grupe majore de pietre, categorisite în funcție de așezarea lor: grupul Kermario, format din 1.029 de pietre aranjate pe zece rânduri de-a lungul unui kilometru și grupul Grand Ménec, format din 1.100 de pietre ce se întind pe o lungime de peste un kilometru, în care pietrele sunt dispuse pe 12 rânduri; alte aliniamente mai mici înconjoară zona, inclusiv cele ce sunt numite Kerlescan și Petit Menec, care se află la aproximativ 800 de metri de primele două grupe și care conțin 555 de pietre așezate pe 3 rânduri. Studiul lui Mereux despre situl din Carnac arată modul în care dolmenele amplifică și emit energia telurică pe tot parcursul zilei, cele mai ridicate valori înregistrându-se în zori.

Studiul lui Mereux despre situl din Carnac

Datorită tensiunii și variației magnetice, aceste pietre produc un fenomen cunoscut sub numele de inducție electrică. Mereux afirmă că „dolmenul se comportă ca o bobină sau un solenoid în care sunt induși curenți generați de variațiile, mai slabe sau mai puternice, ale câmpului magnetic existent în zona acestui sit megalitic. Fenomenele geomagnetice deosebite apar doar dacă dolmenul este alcătuit din roci cristaline bogate în cuarț, precum granitul.“ Aceasta face ca menhirii să acționeze ca niște acumulatori, dolmenele ca niște bobine, iar cercurile de piatră ca niște focare energetice și acumulatori. Datorită concentrației ridicate de cuarț din pietrele sitului megalitic, acestea generează electricitate.

Situl megalitic de la Carnac fiind amplasat de-a lungul a 31 de linii de fractură din zona tectonică cea mai activă din Franța, face ca pietrele să aibă un câmp electromagnetic intens.

Potrivit măsurătorilor lui Mereux, la Carnac se manifestă o energie care pulsează la intervale regulate, la o distanță de până la 12 metri de la acești monoliți verticali. Unii dintre aceștia încă mai prezintă, într-un mod foarte semnificativ, incizii în formă de șarpe – un simbol universal al energiei. Pulsațiile extreme se reiau la aproximativ fiecare 70 de minute, arătând că menhirii se încarcă și se descarcă în mod ciclic. Mereux a observat, de asemenea, modul în care voltajul din pietrele ridicate în aliniamentul Grand Ménec diminuează pe măsură ce crește distanța față de cercurile de piatră de la fiecare capăt de rând, care se comportă, analogic vorbind, ca un fel de condensatori sau concentratori de energie.

Compoziția stâncilor și capacitatea lor de a conduce energia au fost elemente ce au fost luate în considerare de către Mereux. Fiind constituite din cuarț, rocile megaliților sunt piezoelectrice, ceea ce înseamnă că ele generează energie electrică atunci când sunt comprimate sau supuse la vibrații.

Tradiţii şi credinţe

În multe tradiții străvechi din întreaga lume există credința conform căreia se spune că în anumite locuri de pe fața Pământului se manifestă o concentrație energetică mai mare decât în altele. Aceste situri, denumite de către indienii Hopi „pete de căprioară“, au devenit ulterior temelia mai multor locuri sacre și temple din ziua de astăzi.

Cu siguranță, vechii preoți egipteni considerau în mod justificat templele ca fiind mult mai mult decât niște conglomerate de pietre moarte. În fiecare dimineață ei „trezeau“ cu rugăciuni fiecare încăpere a templului, tratându-le ca pe niște ființe vii, care noaptea dorm și apoi, în zori, se trezesc, exact așa cum am arătat că se petrece cu fluxul geomagnetic al complexelor megalitice, care este maxim dimineața și apoi scade în cursul nopții, urmând legi și cicluri naturale. Datorită încărcăturii energetice excepționale, frecventarea siturilor megalitice ne permite să percepem anumite realități subtile cu o mai mare ușurință și chiar pot să ne ajute la ridicarea nivelului nostru de conștiință prin trăirea și aprofundarea unor stări spirituale elevate.

Siturile sacre şi portalurile magnetice ascunse

Fiecare civilizație antică susținea că aceste locuri speciale sunt conectate, prin intermediul anumitor porți de trecere, cu alte dimensiuni subtile, iar prin această conexiune, ființa umană poate să translateze cu corpul astral în Lumea de Dincolo. De asemenea, aceasta este o cale și pentru lumea spiritelor de a se manifesta în această lume materială. În anul 2008, NASA a dovedit această observație ca fiind adevărată atunci când a publicat detaliile unei investigații asupra a ceea ce ei au numit „evenimente de transfer de flux“ (în limba engleză flux transfer event sau FTE) în care e descris modul în care Pământul este conectat cu Soarele printr-o rețea de portaluri magnetice, care se deschid la fiecare opt minute, permițând un transfer al particulelor energetice între Soare și planeta Pământ.

Jack Scudder de la Universitatea din Iowa a afirmat, în urma acestui studiu, că „există anumite locuri pe Pământ unde câmpul magnetic al planetei noastre interacționează cu câmpul magnetic al Soarelui, creând o legătură continuă între planeta noastră și atmosfera Soarelui pe o distanță de 150 de milioane de kilometri“.

Astfel de descoperiri validează din punct de vedere științific unele credințe străvechi care există încă de la începuturile istoriei. Conform acestor credințe, siturile megalitice și templele antice sunt locuri care facilitează translația în anumite universuri paralele și aceste locuri cu încărcătură deosebită nu aparțin lumii obișnuite, ci facilitează conectarea ființelor înzestrate cu anumite capacități perceptive cu locuri îndepărtate din afara acestei sfere planetare.

Articol preluat din Programul Taberei yoghine de vacanță

Iar aici puteţi afla şi mai multe despre aceşti uriaşi fascinanţi.