Deci fără doar şi poate, Grieg fusese în două locuri în acelaşi timp

De ziua lui Grieg, instructorul mă anunţase: „Uite… nu vrei să vii la ziua lui Grieg?“ Eu i-am spus: „Nu vin.“ L-am văzut de atâtea ori, acolo e spaţiul mic şi mă gândeam să las locul altora, mai de departe, care nu l-au văzut încă pe Grieg. Cu o zi înainte, am fost trimis de la serviciu în delegaţie la Bucureşti. Când am ajuns nu am reuşit să rezolv nimic, am aşteptat în zadar un „şef“ pentru semnături. Am pierdut trenul de întoarcere şi cum afară era cam frig şi nu cunoşteam altă adresă, am mers totuşi la aniversare. Acolo, pregătiri. Instructorul râdea de mine: „Ziceai că nu vii?!“ Eu i-am răspuns: „Păi nu rămân, plec cu trenul următor.“ O fată începe să se tânguie că uite, tocmai acum şi-a găsit să se strice… nu‑mi amintesc bine ce aparat electrocasnic. Eu, băiat săritor… am pierdut şi trenul următor. Tot nu credeam că o să rămân; mai era un tren de noapte. Eram așteptat să ajung dimineaţa la serviciu. Măcar atât, dacă tot nu rezolvasem cu delegaţia. Dar, de cum a apărut Grieg, nu mi-a mai trecut prin cap să plec. La un moment dat, după miezul nopţii, s-a format un culoar printre noi şi mergeam pe rând să-l felicităm pe Grieg. Când mi-a venit rândul, primii paşi i-am făcut cu avânt, apoi, cu fiecare pas, timpul parcă se încetinea, parcă mergeam „în reluare“. Aerul era din ce în ce mai dens şi parcă auriu. Înaintam cu un fel de efort, prin ceva mai dens decât apa.

Când am ajuns în faţa lui Grieg, aveam impresia că vin dintr-o lungă călătorie iniţiatică şi mă simţeam transformat. În faţa mea era Grieg şi parcă nu era el sau nu mai era doar Grieg-omul. Nu-l mai văzusem niciodată astfel şi eram uluit. „La mulţi ani, Grieg, şi să-ţi dea Dumnezeu mulţumirea de a ne vedea pe toţi eliberaţi!“ Dar nu era o flatare ci, în clipele acelea, era mai de grabă un fel de implorare. Simţeam că îmi doresc să fiu ca El şi culmea, cea mai mare bucurie a lui este tocmai să mă „facă“ să ajung ca El. Minunate mai sunt căile Domnului! Emana o atmosferă atât de sacră, încât nu îndrăzneam să îl ating. Întâi mi-a răspuns, cu voce blândă: „Păi să ştii că asta este şi menirea mea!“ Apoi a întins mâinile şi m-a cuprins în braţe. Din acel moment, noaptea a curs altfel, locul era altul, oamenii erau alţii. Dimineaţa, deşi nu aveam delegaţie, nu ştiu cum, dar am rezolvat ce aveam de rezolvat, iar a treia zi, la serviciu, nu numai că nu m-a certat şeful, dar chiar m-a lăudat că sunt descurcăreţ. De‑ar fi ştiut el ce ştiam eu…!!! Dar marea surpriză avea să vină peste câteva zile, când un coleg de curs şi foarte bun prieten, care ajunsese şi el într-un târziu la ziua lui Grieg şi care-l cunoştea chiar mai bine ca mine pe Grieg, a afirmat: „Eram cu o colegă de curs şi ne-am întâlnit cu Grieg la metrou la Izvor şi ne-a zis: «Dar nu veniţi şi voi la petrecere?» «Ba da Grieg, mai târziu», am spus noi, iar el s-a pierdut apoi în mulţime“. La aceeaşi oră însă, Grieg era cu noi la viluţă şi a rămas în intervalul de cel puţin două ore înainte de acea oră şi multe după. Se mai înşeală omul o jumătate de oră, o oră, dar nu două. Mai ales că ora indicată de acel prieten era cu precizie de minute (tocmai privise ceasul de la metrou). Deci fără doar şi poate, Grieg fusese în două locuri în acelaşi timp. Atunci mi se părea cam prea mult şi suspectam o eroare pe undeva. Apoi am citit prin cărţi că este posibilă bilocaţia şi „multiplicarea“. Acum însă, nici ceva mult mai spectaculos nu m-ar mai mira la Grieg. „Eh! A pocnit şi el din degete şi… ce mare ispravă pentru el?!“ Chiar dacă, pe moment, Grieg m-ar ului, din uluire îţi revii. Ce e mult mai spectaculos la el în cazul nostru, este transformarea în bine (sper ireversibilă) atât a mea, cât şi a multora. Asta da, mă surprinde pe zi ce trece!

I.F., grupa 12, Târgovişte, zodiac Berbecului, 42 de ani