Où sont les victimes?

„Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele, caii și flintele haiducilor?…” Flintele haiducilor nu mai sunt de mult. Asta e clar. Dar où sont les victimes? Adică unde sunt așa-zisele „victime” ale lui Gregorian Bivolaru, domnilor jurnaliști și polițiști? Păi nu sunt, că de fapt nici n-au fost vreodată.

Începând de marți 28 noiembrie, presa franceză, românească și internațională, din Noua Zeelandă până în China și Pakistan, căinează bietele așa-zise „victime” ținute aproape în lanțuri, dacă ar fi să te iei după ziariști, de Gregorian Bivolaru și oamenii lui de fier din „banda” de crimă organizată numită și „multinațională tantrică” – măcar unii sunt mai creativi. O mână de organizații franceze cu acronime impresionante, Miviludes, OCRVP, Caimades, „specializate” în „derive sectare” sau „represiunea violențelor împotriva persoanelor” (dar violențele împotriva „vestelor galbene” sau împotriva demonstranților contra vaccinării obligatorii nu interesează pe nimeni, nu vă lăsați amăgiți), au trimis rapoarte peste rapoarte și au sesizat autoritățile franceze despre „dramele” unor femei care ar fi fost „răpite”, „sechestrate”, „traficate”, „supuse violențelor sexuale”, „violate”, „manipulate psihic” șamd. Ca dovadă, în timpul intervenției concertate a 175 de polițiști pe 28 noiembrie, la ora 6 dimineața, aproximativ 26 de femei au fost găsite în câteva case de lângă Paris și din sudul Franței și au fost deci „eliberate”. Quod erat demonstrandum.

Singura problemă cu logica asta e că, din informațiile noastre de la BPȘYEIM (Biroul de presă al Școlii de Yoga Ezoterică Integrală MISA), niciuna dintre cele 26 de așa-zise victime nu a afirmat că ar fi fost ținute cu forța, împotriva voinței lor, sau că ar fi fost obligate de cineva să facă ceva. Ba mai mult, în loc să sară într-un picior de bucurie că au fost „eliberate”, s-au plâns de modul degradant în care au fost tratate de polițiști și anchetatori. La ora 6 dimineața, la temperaturi cu puțin peste 0°C, au fost scoase din casă în pijamale și papuci, cu cătușe și mâinile la spate! Unii polițiști mai cu capul pe umeri le-au lăsat totuși să se îmbrace. Galanteria franțuzească… La fel de galanți, polițiștii au ținut să remarce, când femeile au ajuns în pijama la secție: „Vedeți ce bine v-am tratat? V-am adus cu autobuzul!” Cu ce să le fi dus, cu bicicleta, în Turul Franței?

Duse în fața organelor de anchetă, femeile au fost primite de psihologi atenți și binevoitori, care s-au străduit să le explice, cu sau fără acronime, că pot să se bucure, e o zi mare pentru ele, sunt din nou libere (între timp li se scoseseră și cătușele, poate v-ați dat seama). Surpriză, niciuna nu pare prea bucuroasă. Discuția avansează, li se cere „victimelor” să semneze niște declarații tip, pentru ca astfel să poată fi identificați, pedepsiți, (trași în țeapă la nevoie) cei vinovați. Surpriză dublă, fetele nu vor să semneze, cer să fie lăsate în pace și repetă insistent că nu sunt victimele nimănui. Adusă la capătul răbdării, una dintre ele chiar bate cu pumnul în masă (un argument ce depășește barierele lingvistice) că nu vrea să semneze nimic, ce e așa de greu de înțeles? Câteva, mai emotive, se pare că au semnat totuși ceva, dar mai mult o „dare de seamă” decât o plângere împotriva cuiva care le-ar fi făcut ceva…

Povestea nu se termină aici. A venit și momentul ca polițiștii să le lase să plece. Cele – puține – care au semnat ceva, au fost duse la un gen de hotel în care sunt adăpostite de obicei victimele traficului de persoane. Cele care nu s-au conformat, au fost lăsate pe stradă – pardon, dans la rue – îmbrăcate care cum au apucat, fără bani și fără telefoane, care le fuseseră confiscate înainte de operațiunea „încătușarea”. Le-a păsat vajnicilor polițiști că lasă de izbeliște niște „victime”, care nu mai aveau unde să se ducă, locuințele fiind sigilate, nu puteau să sune pe nimeni, că nu aveau cu ce, nu puteau nici să mănânce, că nu aveau cu ce plăti? Cum s-au descurcat bietele femei pe străzile Parisului și cum au reușit unele dintre ele să se întoarcă la casele lor vom afla sperăm în curând. Cert este că despre câteva dintre ele încă nu se știe nimic nici până acum… Da, pare incredibil, dar acestea sunt faptele. Și deocamdată nu știm decât o mică parte.

Iar acum o întrebare ușoară, să aibă toată lumea șansa să câștige. Vede cineva vreo asemănare cu evenimentele din 2004 din România? Alta decât faptul că România e țară francofonă… Și atunci presupusele „victime” au fost brutalizate de forțele de (dez)ordine, ținute pe jos semi-îmbrăcate sau semi-dezbrăcate, depinde de viziunea personală, cu arma la ceafă (la asta francezii nu s-au gândit). Și atunci procurorii au încercat să le smulgă declarații fals încriminatoare, și din păcate pe alocuri chiar au reușit. Și atunci presa a făcut tam-tam și a smuls strigăte de indignare de la românii înduioșați de soarta bieților oameni traficați și exploatați. Și nici atunci presa nu s-a gândit, sau dacă s-a gândit nu a îndrăznit, să pună o întrebare de bun simț: unde sunt presupusele victime, domnilor procurori? Doar ați spus că vă confruntați cu „cea mai mare rețea de crimă organizată de după Revoluție”. Nu se poate să existe o „rețea de trafic de persoane” cu mai mulți membri ai „rețelei” decât victime. Serios acum.

Cu victimele din Franța ne-am cam lămurit, cel puțin din informațiile disponibile până acum. Mai rămâne problema membrilor „bandei organizate” care răpea și sechestra femei. Tot din presa internațională am aflat că marți 28 noiembrie au fost arestate 41 de persoane în urma amplei acțiuni polițienești. De marți până vineri, când au fost duse în fața judecătorilor cu propunerea de arestare preventivă, mai rămăseseră 15. Dintre acestea 15, au rămas în arest 6. Sigur că e la fel de nedrept pentru cei arestați abuziv, indiferent dacă e unul singur sau sunt 6 sau 15. Totuși, putem să deducem, dacă ne folosim logica și bunul simț, că operațiunea de mare anvergură nu s-a bazat pe dovezi prea solide când au ridicat aceste persoane și au mai anunțat în presă că au distrus o „rețea criminală”. Cine știe, poate se așteptau ca dovezile să le fie furnizate de „victimele” pe care urmau să le „elibereze din sclavie”. Malchance, cum se zice în Hexagon.

Noi știm deja, din experiență directă, că mereu se vor găsi persoane (nemulțumite cine știe de ce, frustrate, mânate de vreo vendetă personală sau pur și simple dornice de atenție și/sau bani) care să se ipostazieze în victime sau să dea declarații mincinoase împotriva cui o fi nevoie. Ce mai contează că faptele s-au petrecut acum 3 sau 5 sau 7 ani, iar tu abia acum ți-ai dat seama că ești o victimă. Dosarul de trafic de persoane fabricat în România, care s-a judecat timp de 17 ani (și care s-a finalizat cu achitarea, de patru ori la rând, a celor acuzați pe nedrept, dar asta știți deja) ne-a arătat cu vârf și îndesat de ce sunt oamenii capabili. De aceea nu ne surprinde că foste așa-zise victime din dosarul respectiv ies acum din nou la rampă, că doar încercarea moarte n-are, cum se spune pe la noi. N-au primit atunci daune morale, măcar publicitate gratis să primească. Iar presa le dă apă la moară, în loc să le întrebe, de exemplu, de ce nu s-au prezentat când au fost convocate în fața instanței de la Cluj, cu argumente și dovezi că ar fi fost traficate sau abuzate, după cum au pretins, nu doar cu povești de tabloid.

Dar pe acest subiect vom mai reveni… Între timp, suntem alături de cei acuzați acum pe nedrept și ne exprimăm speranța că justiția franceză va constata și ea absurdul acestor acuzații.