Cât de mult contează o clipă…

Într-o luni seară, venind de la curs, conduceam maşina în noapte şi la volan fiind, observam cum în faţă mea se întindea autostrada liberă, cu benzile specifice şi panourile suspendate. Privind în întuneric şi în acelaşi timp foarte clar focalizată în faţa mea dar şi în mine, foarte prezentă şi atentă o voce interioară mi-a spus: „Trezeşte-te! Adu-ţi aminte. Eşti eternă. Ştii bine aceasta, aşa cum ştii că ai atins deja tot ceea ce cauţi. Aminteşte-ţi deplin, aminteşte-ţi tot!” Imperativul folosit nu avea nicio umbră de şovăială, ci era de o forţă totală, plină de încredere în Sine, autoritară, transcendentală. Acea voce interioară nu îmi cerea drăgălaş sau îmi propunea să aspir, ci pur şi simplu îmi cerea să am convingerea fermă şi deplină că aşa este, că deja am primit ceea ce cer, că aceasta există în mine şi că am datoria de a îmi aduce aminte totul, complet. În acel moment, întunericul din faţa mea, autostrada s-au condensat şi au devenit fiinţa mea. Maşina, volanul, panourile de afişaj, hotelurile şi aeroportul pe lângă care treceam, eu cea care cerusem şi tot ceea ce există deveniseră una, nu mai exista nicio diferenţă. Eram totul! Trăiam comuniunea cu Dumnezeu care era intrinsec tuturor direcţiilor, la fel, atât în interior, cât şi în exterior.

O stare perfectă de echidistanţă, de congruenţă între spaţiu, eter, aer, materie, corpul meu de la volan, mâinile mele, scaunul maşinii; toate formau o singură unitate: dumnezeire pură, forţă activă, manifestată şi statică şi în acelaşi timp potenţială. Energia care anima totul era densă, compactă, palpabilă, fără nicio fisură; devenisem acea energie completă în totalitate, nu mai exista dualitatea. Am avut sentimentul că ceea am trăit atunci s-a produs parcă pe durata unei singure inspiraţii, ca şi când atunci când interior am rostit „Adu-ţi aminte!”, în clipa următoare am inspirat tot spaţiul din faţa mea, toată întinderea de unde mă aflam atunci, până la orice punct din spaţiu, de oriunde din lume, din orice colţ al Universului a fost „absorbit”, „înghiţit”, ca şi cum nu a existat vreodată… În acea fracţiune de secundă am devenit una cu totul. Foarte rapid, instantaneu, dar oarecum şi succesiv, a apărut şi disoluţia lui eu, rămânând doar ceea ce este, ce se experimentează, se trăieşte pe sine însuşi. Nu am pierdut priza asupra a ceea ce făceam, a acţiunii de a conduce, eram unitate în acţiune, conştientă inclusiv de aparenta divizare… De fapt existenţa mea o trăiam ca fiind un tot – eram autostrada, m-am trăit pe mine însămi fiind doar un gând în capul arhitectului ce urma să traseze acea autostradă, eram apa, asfaltul, materia primă, vopseaua cu care se desenează liniile de demarcaţie… Dar eu eram şi aerul, spaţiul care se absorbise în mine şi în acelaşi timp acel „eu” era Unicul…

El, Dumnezeu este totul, în unicitate concomitentă, unică manifestare nediferenţiată. În această trăire, în aceste clipe mi-am propus să „vizitez” relaţiile umane prin prisma acelei perceperi de „eu” ca unitate, să trăiesc integrând această realitate în viaţa mea. Am simţit cum relaţiile „problemă” se ameliorau, privite dintr-o perspectivă corectă. Eram într-un „loc” unde beneficiam de o înţelegere corectă, integratoare şi această înţelegere amplă, rafinată îmi restructura reacţiile, reaşezându-le corect. Tot atunci, datorită sentimentului profund de absenţă a noţiunii de spaţiu care s-a menţinut, am căutat să verific cât de extinsă este această pură existenţă; de la căutarea de a fi aproape de cei iubiţi, de a fi lângă Ghidul meu spiritual Grieg, lângă Dumnezeu sau a fi la capătul Universului, sentimentul era acelaşi, mă regăseam pe mine însumi peste tot, esenţă condensată punctiformă şi în acelaşi timp penetrând tot. De fapt, în acea clipă, pentru mine dispăruseră nu numai distanţele… dispăruseră orice divizări.”

Anonim