Kali – o mângâiere și un izvor nesfârșit de grație

În urmă cu doi ani am realizat un tapas cu Marea Putere Cosmică a Timpului Kali, în cadrul căruia îmi propusesem să lucrez zilnic Laya Yoga cu mantra ei. Într-una din ultimele zile ale acestui tapas am făcut brusc febră, fără nicio explicaţie, fără a avea vreo problemă de sănătate. Mă simţeam slăbită şi abia mă puteam ridica din pat. Era cât pe ce să renunţ la a mai realiza meditaţia cu Kali, însă mi-am adus aminte că îmi propusesem să realizez acest tapas şi mai aveam doar câteva zile până la încheierea lui. Aşa că am început meditaţia fiind întinsă pe pat.

Pe măsură ce intram în starea de laya, mă simţeam tot mai mult de parcă muream, iar paradoxal lucrul acesta îmi plăcea, era ca o voluptate a morţii. Nu era nicidecum dorinţa de mă sinucide, ci simţeam ceea ce se petrecea ca o necesitatea de a lăsa să moară o parte din mine care nu îmi mai era necesară. Am deschis ochii şi am privit în jur. Vedeam camera, tavanul, mobila, perdeaua, totul, până şi aerul, formate ca dintr-un fel de nisip foarte fin care se scurgea de sus în jos ca şi cum totul se dezintegra.

Parcă mă aflam într-o clepsidră uriaşă din care se scurgea nisipul şi eu, mai precis ceea ce crezusem până atunci că sunt eu, eram angrenată în acest nisip mişcător. De fapt eram şi eu alcătuită din acest nisip, exact ca tot ceea ce mă înconjura. Nu aveam de ales decât să mă las dezintegrată, odată cu scurgerea nisipului, pentru că orice încercare de a mă agăţa de ceva, fie el şi un gând, îmi provoca o mare durere sufletească. Mă simţeam ca şi cum ceva mă devora şi la început m-am împotrivit din toate puterile.

Apoi mi-am adus aminte ce se spune despre timp că înghite sau devorează totul. Am realizat că de fapt ceea ce mă devora nu se hrănea decât cu ceea ce era efemer în mine şi că de fapt acel ceva teribil şi înspăimântător la prima vedere îmi vroia binele, un bine pe care eu nu îl înţelesesem aşa până atunci. Atunci am înţeles că sufeream doar pentru că mă ataşam de acele aspecte efemere. În momentul în care am conştientizat acest lucru am intrat spontan în stare de meditaţie şi i-am dăruit din tot sufletul lui Kali tot ceea ce era efemer în mine. Mă simţeam purificată şi întreaga mea structură fusese elevată, înălţată. Până atunci crezusem că înălţarea trebuie neapărat să se producă înspre în sus, acum descoperisem că mai există o variantă, mult mai rapidă. Acum elevarea se produsese printr-o foarte mare interiorizare şi abandon în centru, printr-o scufundare într-o profunzime a fiinţei mele pe care nu o bănuisem până atunci.

A doua zi mă simţeam excelent, nu mai aveam deloc febră şi nici nu mai eram slăbită, starea însă persista. Am decis să rămân acasă în retragere. Mă simţeam în acelaşi timp moartă pentru lume şi mai vie ca oricând. Am lucrat aproape continuu în acele două zile, am făcut asane, pranayama, laya yoga cu mantra lui Kali, tehnica paratrăznetului, am reluat exemplificările dăruite de Grieg la ziua lui. Şi la un moment dat m-am trezit invadată de o bucurie imensă, de nedescris. Mai trăisem astfel de stări până atunci, dar nu de o asemenea profunzime şi intensitate.

Bucuria, fericirea, beatitudinea erau atât de mari încât mă cutremurau până în adâncul fiinţei. O stare de sacralitate extraordinară m-a invadat atunci, un fel de „mysterium tremendum”, cum spunea Jung. Era ceva copleşitor de frumos şi de sfânt care se petrecea cu mine, în mine şi prin mine, şi în acele momente nu mă mai simţeam separată de ceea ce până atunci numeam „rest”. Totul era în mine, nu mai exista parte şi rest. Am început să mă rog spontan, de parcă fiecare respiraţie, fiecare gest, fiecare gând şi fiecare clipire din ochi era sfântă. Am avut certitudinea că de fapt trăim la modul real într-un vid. Sub mine, în mine şi peste tot în jur era doar acest vid, ca un hău fără sfârşit şi fără început în care eu pluteam în perfectă siguranţă, adică într-o siguranţă mult mai mare decât aş fi fost în orice alt loc.

Trebuie să spun că multă vreme mi-a fost frică de înălţime, mai exact spus de golul pe care îl simţeam sub mine atunci când eram undeva la etaj sau pe o creastă de munte. Era deci ceva inedit pentru mine să mă simt atât de în siguranţă, nefiind de fapt susţinută de nimic. Îmi dădeam seama că încrâncenarea de a face eu ceva cu orice preţ, considerând că eu fac cu forţe proprii, era un nonsens şi m-ar fi făcut să mă prăbuşesc aşa cum mă temeam. Cu cât mă abandonam mai mult în acest vid atât de primitor, cu cât aveam o mai mare încredere sau credinţă că îmi oferă tot ceea ce am nevoie, cu atât mă simţeam mai bine, mai completă. Am avut atunci certitudinea că la modul real trăiesc tot timpul acolo, iar ceea ce numim trup, mintea cu toate micile griji curente, cu senzaţiile ei erau doar o iluzie palidă. Privite de acolo păreau imaginea unui film proiectată pe un ecran multi-dimensional aflat peste tot în jur, iar proiectorul era însăşi esenţa fiinţei mele şi a tuturor fiinţelor. Această stare era Binele, era atât de familiară, de acasă, de împlinitoare, era starea mea naturală pe care o uitasem, dar după care tânjeam din totdeauna. Am început atunci să plâng în hohote, plângeam de fericire că regăsisem ceva pierdut şi uitat demult.

A doua zi am ieşit în oraş. Pe stradă vedeam în fiecare femeie care trecea pe lângă mine o Mare Putere Cosmică. Aveam senzaţia că până atunci fusesem adormită, iar lumea îmi apărea într-o cu totul altă lumină. Pentru oamenii din jurul meu era doar o dimineaţă obişnuită în care ei mergeau spre serviciu cu ochii goi, deşi în profunzimile fiecăruia se ascundea Dumnezeu de care ei nu aveau habar şi care totuşi îi susţinea. Îi simţeam cum suferă şi înţelegeam că suferă pentru că în loc să se abandoneze în acel vid care îi primea şi îi susţinea necondiţionat să încăpăţânau să se zbată singuri şi să se încrânceneze plini de frică. Parcă traversasem regatul morţii pentru a mă reîntoarce la realitate, precum eroii din legendele antice care coborâseră în Hades.

Am continuat să lucrez cu Kali, atât cu mantra cât şi cu yantra ei pe care am păstrat-o pe perete. Sunt momente în care nu-mi pot lua ochii de pe yantră, exercită asupra mea o atracţie irezistibilă. Contururile negre ale yantrei devin atunci catifelate, se detaşează de fundal şi capătă relief şi simt cum acel negru catifelat mă unge pe suflet şi îmi alină dorul cel mare de a trăi tot timpul starea pe care am întrezărit-o atunci pentru câteva clipe. Kali îmi aduce aminte că în realitate fiinţez clipă de clipă în vidul binecuvântat, chiar dacă mai am uneori impresia că trebuie să mă descurc singură. Atunci ea îmi aduce aminte că este doar o iluzie, care se spulberă precum nisipul atunci când ea intervine şi lasă loc stării de pace beatifică şi de abandon total în Dumnezeu. Simt că m-am îndrăgostit de Kali, aşa cum un iubit este fermecat de iubita lui. Mi-e drag să răspund la chemarea ei, pentru mine ea este o mângâiere şi un izvor nesfârşit de graţie.

A., Bucureşti