Dăruiam iubire, iar aceasta era un mod de a exista

Experienţa pe care doresc să o relatez s-a petrecut înainte de a începe practica yoga, într-o perioadă în care nu ştiam aproape nimic despre ce înseamnă o cale spirituală. Totuşi, doream foarte mult binele semenilor mei şi aspiram să-mi dăruiesc întreaga viaţă acestui scop.

Într-o seară, după ce am privit cerul înstelat ‒ care mă fascina ‒ am rămas într-o stare contemplativă, gândindu-mă la sensul existenţei şi la destinul umanităţii. După un timp, gândurile mi s-au estompat şi apoi, brusc, am simţit că se petrece ceva. Am perceput armonia revărsându-se în valuri asupra mea, copleşindu-mă prin puritatea şi bunătatea pe care o aducea cu ea. Sufletul îmi era parcă sfâşiat de iubirea pe care o simţeam şi am început să plâng. Înţelegeam că această Armonie există, de fapt, dintotdeauna, doar că oamenii, în general, nu se raportează la ea şi că, iată, acesta este ţelul existenţei. Eram mirat cum de nu auzisem până atunci nimic despre această realitate fundamentală. Emoţia acelei copleşitoare revărsări devenise atât de intensă, încât simţeam că, dacă o să mai continue, nu voi mai rezista şi voi exploda.

Aceasta s-a şi petrecut apoi. Am simţit ca şi cum aş fi ţâşnit în sus, printre stele, cu o viteză uluitoare. Pe măsură ce mă înălţam, armonia continua să pătrundă în mine şi eram tot mai împlinit şi mai fericit. La un moment dat, am simţit că sunt atât de puternic şi de cuprinzător, încât eram parcă asemenea unui zeu, dar aceasta nu mă făcea deloc orgolios; era doar o constatare.

După un timp, mi-am dat seama că mă oprisem din zborul spre înălţimi. Eram acum contopit cu întregul Univers, împlinindu-mi astfel dorinţa de care înainte nu eram conştient şi despre care nu aş fi crezut că este realizabilă. Fericirea mea era atât de mare, încât parcă eram nebun de fericire; nu ştiam dacă să râd sau să plâng şi încă mă mai întrebam: „Cum de mi s-a petrecut tocmai mie acest eveniment nemaipomenit?“ Înţelegeam că acea chemare misterioasă pe care o simţisem mereu în suflet atunci când priveam cerul înstelat era aspiraţia de a mă contopi cu Totul. Fericirea mea a început apoi să se transforme într-o linişte adâncă, în care trăiam cu o maximă intensitate o stare de plutire şi de sublim.

După un timp, am remarcat un fel de sferă gigantică ce se strângea cu repeziciune dinspre marginile Universului spre mine. La început, nu i-am dat prea mare importanţă, fiind foarte fericit în starea în care mă aflam, dar curând mi-am dat seama că, dacă această contracţie mă va cuprinde, voi „muri“. Sfera a continuat să se strângă, a ajuns la mine extrem de rapid, întreaga mea fiinţă s-a cutremurat şi… „am murit“.

A fost ca o „trecere“ care m-a transformat radical. Dacă până atunci sentimentele mele fuseseră într-o exaltare maximă, acum ele dispăruseră cu desăvârşire. Simţeam că sunt rupt de toate, că sunt dincolo de viaţă şi de moarte. Singurul gând care mai persista în mintea mea era acela că sunt, că exist. Am perceput apoi că acesta sunt Eu, cel adevărat, că un alt „eu“ mai profund nu aş putea descoperi. Am simţit că sunt perfect lucid şi că din mine emană un fel de radiaţie. Înţelegeam că exist dintotdeauna şi pentru totdeauna şi că am existat mereu „în mine“, ca un martor perfect tăcut şi neimplicat al tuturor trăirilor mele.

Înţelegeam, de asemenea, că aceasta este Realitatea Ultimă, că nu-mi este teamă de absolut nimic şi că nici nu ar fi posibil să-mi fie teamă de ceva. Ştiam că dacă aş fi vrut, aş fi putut să fac sau să ştiu orice, dar nu mă preocupa nimic în mod special. Am înţeles apoi că totul este aşa cum este, cum trebuie să fie şi că, de fapt, totul este amuzant de simplu. Mi-am dat seama, apoi, că eu ştiusem toate acestea şi am fost uimit cum de le putusem uita. Mi-am amintit de personalitatea mea obişnuită şi am perceput-o ca pe un fel de clişeu lipsit de viaţă. Apoi am devenit iubirea. Nu doar iubeam, eram chiar iubirea. Am simţit, după aceasta, că voinţa mea era calmă, infinită şi de neînvins. Dăruiam iubire într-un mod cosmic, complet dezinteresat, iar acesta era ca un mod de a exista.

Am simţit apoi că voi reveni gradat la starea de conştiinţă obişnuită, în care nu voi mai înţelege prea mult din ceea ce tocmai mi se petrecuse. Totuşi, de atunci, mi-a rămas ceva foarte clar: că nimic altceva, în afara stării de comuniune cu Supremul Absolut, nu are, prin comparaţie, nici cea mai mică importanţă.

A. M., anul 8

Articole recomandate