Dumnezeu priveşte prin ochii mei pe Dumnezeu care mă priveşte

Acum trăiesc destul de des o stare cu totul specială, pe care eu o definesc prin următoarea frază: ‘Dumnezeu priveşte prin ochii mei pe Dumnezeu care mă priveşte’.

Foarte pe scurt, pot să descriu această trăire astfel: după o perioadă mai mare de centrare în Sine (sau alteori spontan), când starea s-a ‘fixat’ bine şi pot să o controlez, urmăresc să o menţin şi cu ochii deschişi. Atunci simt cum energia Sinelui se revarsă în afara mea, mângâindu-mi ochii gingaş şi delicat, dar cu o putere de neînvins. Nu mai simt un loc anume de unde izvorăşte – îmi umple întreaga fiinţă, până la ultima celulă.
Această etapă am denumit-o: ‘Dumnezeu priveşte prin ochii mei’.

Dacă în această stare îmi fixez privirea asupra unui obiect (mic ca dimensiune) sau a unei suprafeţe mici, după câteva minute acel obiect sau suprafaţă se topeşte parcă sub privirea mea, îi dispare complet consistenţa materială (este vorba doar despre percepţie, stare – şi nu chiar despre o topire propiu-zisă şi dispariţie din planul fizic) şi percep consistenţa reală a acestuia (acesteia) ca fiind energia–vibraţie a Sinelui care porneşte apoi într-un şuvoi îmbătător spre mine. Atunci simt că Dumnezeu mă priveşte. Beatitudine este un cuvânt prea des folosit, dar este singurul care poate descrie pe deplin ceea ce se simte atunci – o fericire suavă, dar plină, o împlinire deplină, fără nici o fisură, o pace netulburată ca la începuturi de vremuri. Timpul se opreşte în loc şi aş rămâne aşa o eternitate, sau mai multe eternităţi pentru că nu-mi mai lipseşte nimic – am Totul pentru că sunt Totul. “Eu” nu mai exist, există doar privirea Lui care Se priveşte şi Se recunoaşte a fi tot ceea ce este. “Eu” nu mai exist, dar mă bucur de savoarea jocului lui Dumnezeu cu El Însuşi şi mă conving că într-adevăr doar El este cu adevărat şi că este atât de simplu…

Anonim